ComenteazăFrica. Noul nostru normal. Până de curând, era teama de virus, de boală, de suferință, de moarte. Frica pentru viețile noastre.
Acum, aceeași frică a căpătat contururi mai dense și aproape grotești – vorbim despre bombe, inclusiv nucleare, facem stocuri de pastile de iod, ne înghesuim la coadă la pașapoarte.
Europa, ale cărei drepturi și libertăți le-am luat drept garantate, a devenit peste noapte scena unui război – cuvânt de nerostit, aproape distopic. Cum gestionăm frica?
Frica fie ne amorțește, ne lasă fără vlagă, ne despoaie de energie, fie ne agită. Ne simțim, dintr-odată, între granițele țării noastre, la noi acasă, prinși ca într-o capcană. Teritoriul pe care pășeam până de curând cu siguranță, trotuarul din fața blocului, drumul până la metrou, drumul de acasă la serviciu, toate lucrurile mici pe care nu le observam au potențialul de a deveni, dintr-odată, teren minat.
Partea bună și partea rea a fricii
Frica ne e prieten și dușman. Pentru că ne poate, pe de o parte, salva. Ne previne și ne poate face realiști.
Dar frica nu salvează, ea singură, de nimic. Ea e cea mai primitivă parte a creierului nostru, partea care spune: „Salvează-te! Scapă!” Și, primitivă fiind, mesajul ei e simplu și lipsit de nuanțe, lipsit de „dar…” sau “poate că…”, frica nu crede în garanții, nu crede în promisiuni, ci doar în ea însăși. Și de-asta e periculoasă.
Pentru că, după momentul de alertă confirmată, ne lipsește de perspectivă, ne așază pe chipuri ochelari de cal și ne minte.
În Libertatea a apărut, în urmă cu câteva săptămâni, scrisoarea unui medic psihiatru din Ucraina care a uimit prin calmul de care a dat dovadă. „Nu am de gând să merg nicăieri. Sunt în țara mea, cu prietenii mei. Sunt la locul meu de muncă, de care oamenii au nevoie”, scria el.
Această scrisoare e în ton cu ceea ce Viktor Frankl, supraviețuitor al Holocaustului, scrie în cartea lui, „Omul în căutarea sensului vieții” – că, în fața unui dezastru de orice fel, ceea ce ne rămâne este alegerea atitudinii pe care o vom avea. Ne putem lăsa copleșiți și uita de umanitatea din noi sau putem să acționăm cu un calm precaut – fiind, așadar, pregătiți, dar nu și panicați. Am numit asta, în sinea mea, „rezistență prin normalitate”.
Nu mă voi referi la experiența și specificul vieții de jurnalist decât ca să spun oamenilor: chiar și dacă ești zilnic printre sute de informații despre frică, există o șansă.
Pe lângă lucrul cotidian, am ales să respir. Am ales să fac, în timpul meu liber, lucruri care să-mi abată mintea de la tot ce se petrece atât de aproape de noi. Am atins pentru prima dată o roată de olar și am făcut, din lut, o cană. Am gravat un desen nereușit pe o coală de hârtie pe care mi-am așezat-o pe birou.
Mi-am rezervat bilete la teatru și aseară, din confortul casei mele, l-am urmărit pe Horațiu Mălăele într-un one-man show. Am fost, de una singură, la un concert și am dansat, pentru că trecuse aproape jumătate de an de la ultimul concert la care am fost.
Când zumzetul știrilor a încetat, am ascultat muzică fado, cu gândul că mi-ar plăcea să vizitez Portugalia, iar când a fost nevoie să ies din casă, am avut grijă să mă îmbrac cu cele mai bune haine și să folosesc un ruj roșu. Iar în serile în care am obosit să dau scroll pe Facebook ca să citesc păreri despre război, m-am cuibărit în pat cu volumul Laviniei Braniște, „Mă găsești când vrei”, îmbrăcată în cele mai confortabile pijamale.
Pentru mine, toate astea sunt o formă de rezistență prin normalitate. O normalitate care, cred eu, merită păstrată până la proba contrarie. O normalitate de care avem nevoie ca de aer, măcar pentru o vreme, după doi ani de pandemie. Mă încăpățânez să trăiesc în ea, chiar dacă persistă, pe fond, senzația pe care o ai probabil în clipa în care realizezi că e ultima dată când faci dragoste cu persoana iubită.
Este ceea ce, rezumând, psihiatrul Vlad Stroescu scrie aici: „Firescul este arma noastră”.
Dar, mai presus de atât, este vorba despre drepturi și libertăți – drepturi și libertăți care ne-au fost îngrădite în ultimii doi ani și despre care am învățat, așa cum scrie autorul ucrainean Andrei Kurkov, că nu trebuie niciodată să le luăm „for granted”.
Și scrie Kurkov:
„Atât în trecut, cât și astăzi, oamenii au de făcut o alegere: să renunțe la drepturile și libertățile lor din cauza fricii sau pentru a primi un soi de beneficiu în schimb, promisiunea de a fi protejați, sau să rămână liberi și să fie în gardă în cazul în care drepturile le sunt violate de altcineva: fie de sistem, fie de statul în care trăiesc, fie de reprezentanți ai autorităților sau de alți oameni, la întâmplare.”
„Liberi, dar în gardă” este atitudinea pe care mi-o doresc pentru mine și pentru noi toți.