ComenteazăAi spune că doar persoanele au păcate, dar când statele sunt „personificate” – cum e cazul regimului autocratic al lui Putin – păcătuiesc și ele, oricât ar fi de mari.
Rusia din 10 martie 2022 – văzută la Antalya – unde Turcia (și în culise Israelul) au încercat să facă pace, aducându-i la aceeași masă pe miniștrii de externe ucrainean și rus, suferă de o delirantă manie a grandorii. Lavrov a făcut definitiv de rușine arta diplomației. Una e să operezi cu eufemisme, cu aluzii, cu amenințări catifelate, și cu totul altceva să arăți întregii planete – în sala conferinței de presă sa aflau 300 de ziariști – că, dintr-o vanitate patologică, întruchipezi Minciuna cu față inumană: „Rusia nu a atacat Ucraina”…
Cei care am trăit și vremurile sovietice – e cazul meu, până la 27 de ani – știm că în URSS, citadela comunismului mondial, se practica antifraza propagandistică. Oficialii vremii spuneau ceva, pentru a semnala contrariul. Totuși, citirea albului ca negru nu mai definea comunicarea oficială a Kremlinului din anii Gorbaciov. Existau pe agendă teme grave – începând cu limitarea arsenalelor nucleare – care îngăduiau și un limbaj normal, precis, nedistorsionat.
Ei bine, după trei decenii de la colapsul URSS, Putin și heraldul (vestitorul) său încruntat, Lavrov, au făcut un vertiginos salt înapoi în era stalinistă. Minciuna e din nou totală, nudă, slobozită fără ezitări.
Nu cred să se fi înregistrat vreodată, în istoria unui „imperiu”, un regres atât de spectaculos, de periculos pentru pacea lumii și de nerușinat, cu tot cu disperarea pe care caută zadarnic să o mascheze.
Pentru că ce am văzut a fost nu doar un Lavrov care vine să facă pacea, deși neagă starea de război, ci unul care se luptă să obțină juridic, după război, ceea ce Rusia revizionistă cucerise deja, prin rapturi teritoriale seriale, înainte de invazia Ucrainei: Crimeea și Donbass. Însăși realitatea brutală și global condamnată a agresiunii rusești blochează pretenția Moscovei de a-și recita netulburată ficțiunile geopolitice, în vreme ce opinia publică privește stupefiată psihoza colectivă finală a sistemului putinist.
Președintele Emmanuel Macron și cancelarul german Olaf Sholz continuă totuși să vorbească la telefon cu Putin. E și de partea occidentală o incoerență aparentă, bazată pe ideea că Putin e încă un actor rațional, care are nevoie de soluția unei „ieșiri”. Sau că e un nebun care trebuie „luat cu binișorul”, pentru ca delirul său revizionist să lase loc lașității de supraviețuire. Mă întreb însă dacă aceste apeluri nu-i dau de fapt apă la moară, ajutându-l psihologic să-și supraevalueze pe mai departe forțele, să se creadă „curtat”, să se convingă pe sine că „operațiunea lui militară specială” ar fi produs de fapt efectul scontat.
Să zicem că Putin – sufocat de sancțiuni, izolat diplomatic, repudiat de trei sferturi dintre statele ONU, urât de ucraineni, dar și de oligarhii sărăciți – ar lua decizia de a opri invazia, retrăgându-și armata de recruți derutați, blindatele împotmolite fără motorină și bandele de mercenari Wagner.
Ar mai putea fi el un interlocutor legitim al NATO, UE și al Ucrainei martirizate? Cine ar găsi argumente, oricât de „pragmatice”, pentru a mai frecventa un asemenea lider?
Ce ar mai rămâne din narațiunea occidentală despre dreptul internațional, suveranitatea statelor independente și apărarea valorilor democratice dacă, în acest scenariu, ar continua să-l valideze pe Putin? S-ar ridica atunci sancțiunile? Am reveni cu toții la speranța – acum spulberată – că Putin s-ar putea civiliza, abține de la noi agresiuni, în vreme ce costul uriaș al celei curente ar fi trecut cu vederea, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat? Câtă vreme i-ar mai trebui unui Putin „amnistiat” să revină la ambițiile sale de resetare forțată a ordinii mondiale de după Războiul Rece?
Tragedia Ucrainei nu s-a încheiat, iar solidaritatea internațională cu acest stat demolat în stil cecen și coeziunea NATO-UE sunt mai urgente ca oricând, tocmai pentru că ele au acum neapărată nevoie de o resetare geopolitică: una în care Rusia nu poate reveni în comunitatea internațională pe aceleași baze, cu aceeași ideologie eurasianistă antioccidentală și sub același tip de regim dictatorial, în care un om, ales pe viață, se joacă cu viața altor popoare și își amuțește propria națiune.
Dacă această altă Rusie nu iese la iveală, pacea europeană s-ar dovedi o iluzie fragilă, așa cum abordarea „diplomatică” față de Kremlin ar continua să fie o eroare tactică plină de riscuri existențiale pentru lumea liberă.
foto: Hepta