ComenteazăLa ultima Olimpiadă ne-am întors la performanța din 1952. Atunci eram în ruină după război, schimbare de regim, sărăcie, puțină școală, puțină dezvoltare sistemică. Dar țara începuse să-și revină. Mai toate sporturile cu mare tradiție au fost distruse.
La fotbal avem un caz unic în istoria fotbalului nostru: e pentru prima oară când România ratează calificarea la Campionatul Mondial a șasea oară consecutiv. În anii 50-60, am ratat doar de cinci ori calificarea. Eram atunci în plină refacere socială și economică.
Parcă nu suntem după război, parcă nu am traversat o catastrofă socială și economică? Sau poate că suntem în război și într-o mare catastrofă și nu conștientizăm?
Olimpiada. Cum am ajuns de la jocurile împăcării la jocurile foamei?
Mai întâi Olimpiada și sportul au fost despre corp sănătos și minte sănătoasă. Pentru toți cetățenii Republicii.
Jocurile Olimpice au fost în primul rând o luptă egală despre έκεχειρία, adică împăcare: este perioada în care e interzis războiul pentru că e vremea păcii, e Olimpiadă. Au venit creștinii, au declarat-o păgână și au interzis-o: au pus haine multe pe noi, iar corpul a început să aibă o altă semnificație și un alt rol.
După o lungă perioadă, Olimpiada a fost redescoperită și reinventată. Premisa era următoarea: „Cel mai important lucru la Jocurile Olimpice nu este să câștigi, ci să participi, așa cum în viață nu contează triumful, ci lupta. Esențial nu e să cucerești, ci să lupți bine”.
A fost perioada în care sportul a devenit de masă: fiecare copil, fiecare muncitor, fiecare cetățean făcea parte directă din întregul angrenaj sportiv, fie că era implicat în echipă sau în galerie.
Statul-națiune l-a confiscat și l-a pus în slujba flamurii și luptei pentru identități naționale. Sportul devine „corp național” al statelor-națiune.
Statul fascist și cel comunist îl confiscă și el, iar Olimpiada devine ringul de bătălie al „statelor model”. Sportul devine „corp politic”. Nu întâmplător statul comunist investește enorm în infrastructura sportivă de masă: „omul nou” trebuie să fie și olimpic. Vedeți rezultatele olimpiadelor acelor vremuri.
Sportul, supus banului
Acum am ajuns într-o nouă fază a sportului și a spiritului olimpic: cea mai degradantă din istoria Olimpiadei și a sportului. Acum sportul este subordonat banului și profitului.
Totul merge spre un soi de „corp financiar corporatist” fără a renunța la flamura națională. Totul a devenit parte a unei mașinării de marketing și profit. Totul e corupție, dopaj, farmaceutică, exclusivism.
Sportul de masă accesibil tuturor se privatizează și devine „de performanță”, adică eficient în vederea acumulării de profit.
Efectele? Distrugerea ideii și sensului a ceea ce înseamnă sport și Olimpiadă. Marea parte a cetățenilor se mută la TV și mai știu să butoneze doar telecomanda, iar sportul și competițiile de la bază dispar. Sportul devine costisitor și nu mai poate fi de masă. Competițiile sunt „profesionale”, „de performanță” și devin apanajul unei mici elite. Banii sunt toți direcționați în această zonă. Ne mișcăm cu viteză spre „jocurile foamei”. Vedeți Rio.
Ce-i de făcut? Simplu. Cum îmi scrie un prieten sportiv George Verdeș : „Autoritățile nu ar trebui să mai investească în așa ceva. Iar banii din asemenea competiții să fie reorientați către sportul de masă. Terenuri în cartiere, săli multifuncționale peste tot, educație fizică trei ore pe săptămână obligatoriu, piste pentru bicicliști, campionate pe școli și cartiere, județene etc. Deci, în concluzie, sportul trebuie mutat de pe TV, iar spectatorii din fotoliu sau canapea, pe maidan. Nu mai vorbesc de ce impact ar avea asta la nivel macro. O populație mai sănătoasă și cred că la cap mult mai bine”. Da – acesta e scopul prim.
Olimpiada ca o imagine a țării: ce am semănat în anii 1990-2000 culegem acum
Degradarea sportului românesc e atât de vizibilă că nu e nevoie de Olimpiadă ca să tragem o concluzie: investiții în sportul de masă – zero, investiții în infrastructură și educație publică – zero. Am distrus și ce am avut, am jefuit. Cum am reușit să distrugem sectoare sportive în care aveam tradiție?
Statul s-a retras: fiecare pe cont propriu. Sectorul public a fost abandonat. Instituțiile de interes public – spulberate.
Avem un stat care nu e capabil nici măcar să deschidă curțile școlilor pentru copii (terenurile de sport) – stau închise. Cine vrea să bată mingea în cartier să scoată banul, iar vechile baze sportive jefuite („privatizate”). Rezultatul? Îl culegem.
Dar mai bine să vă spun o poveste. E mai veche. Am mai spus-o și pentru GSP, dar e bine să o repetăm. Exemplul hamalului: ca o radiografie socială.
România, ca o echipă de handbal
Acum 60 de ani, România câștiga Campionatul Mondial de handbal masculin. Declinul sportului oglindește decăderea țării. Scriitorul Vasile Ernu face o comparație între traseul „tot în jos” al unui sport emblematic și problemele de dezvoltare ale României ca întreg, ca societate
Sunt pasionat de un soi de „anatomii sociale”: cum se construiesc instituții, pături și grupuri sociale, resurse umane în societate etc. și cum se dizolvă ele.
Văzusem o notă interesantă la istoricul Virgil Ştefan Niţulescu. Exact acum 60 de ani, România câștiga Campionatul Mondial de handbal masculin. Tot el ne dă niște date:
„România la Campionatul Mondial de handbal masculin:
În 1961, 1964, 1970 și 1974, cucerea medaliile de aur. În 1967 și 1990, pe cele de bronz. În 1982 a ocupat locul 5. În 1978, locul 7. În 1986, locul 9. În 1993 și 1995, locul 10. În 1958, locul 13. În 2009, locul 15. În 2011, locul 19. În anii 1938, 1954, 1997, 1999, 2001, 2003, 2005, 2007 și, apoi, în anii 2013, 2015, 2017, 2019 și 2021, nu s-a calificat la turneul final”. „Practic, de 10 ani, România s-a întors la situația din preajma celui de-al Doilea Război Mondial. Și nu pare că-și mai revine” (Virgil Ștefan Nițulescu)
Cumva această imagine a creșterii și descreșterii echipei de handbal este imaginea perfectă a multor sectoare și instituții din această țară. Este o imagine-emblemă a felului în care crește și descrește o ramură, o specializare, o dezvoltare și decădere a unor grupuri specializate.
Dacă privim România ca o țară cu o anumită continuitate – indiferent de regimul de la putere – înțelegem că România din anii 30 și cea din anii 60, dar și cea din anii 2010 e aceeași țară.
Ca o echipă de handbal, indiferent în ce an joacă, ea ne reprezintă și noi ținem cu ea.
Doar că diferite perioade ale dezvoltării acestei țări, felul în care se dezvoltă anumite instituții, anumite categorii sociale, anumite resurse umane funcționează diferit. De ce? Pentru că țara decide să aloce resurse financiare, să-și construiască strategii de dezvoltare diferit.
Retragerea statului
Când statul n-a mai investit serios, privatul n-a reușit să compenseze. De ce câștigam aurul în 1961? Pentru că în anii precedenți, mulți ani la rând, s-a investit imens în resurse umane și infrastructură. Nu un an, doi, ci minimum 15 ani. Chiar mai mult. Nu doar au investit, ci s-a creat o întreagă mașinărie socială complexă care a contribuit la această reușită: de la bază de selecție și competiții interne complexe, până la educație sistemică și personal ultracalificat cu acces la o infrastructură de masă.
De ce a decăzut acest sport? Pentru că nimeni nu mai investește: statul s-a retras nepermis de mult, iar zona privată nu are această putere de a reface acest sector. Regula socială este simplă, aproape „naturală”: ceea ce semeni aceea culegi. În general, cam la un ciclu de 20 de ani. Pentru orice domeniu calificat: de la medic, profesor, IT-ist, meșteșugar etc. Practic, noi acum începem să culegem investițiile din anii 90. Doar forța brută, necalificată nu are nevoie de investiții.
Ce am investit în anii 90? Haos, dereglementări, privatizări fără noimă, lipsă de viziune și debandadă totală, lipsa unui minim proiect de țară.
Piața muncii a fost spartă, educația și sănătatea abandonate, interesul comun s-a fărâmițat în milioane de mici particule de interese personale și de grup. Ceaușescu a murit, dar s-a multiplicat la infinit în mici reprezentanți.
Atenție: educația, pentru că ea e baza când vine vorba de resurse umane, se construiește greu, dar se și dizolvă mai greu. Cu cât investești mai mult timp, cu atât o distrugi mai greu. Sectoarele cele mai rezistente au fost cele în care s-a investit cel mai mult și au avut un timp lung de stabilitate.
28 de miniștri ai educației, schimbați în 30 de ani
Educația urăște schimbările – are nevoie de timpi stabili și investiții constante, în creștere. Și educația, și sănătatea.
Când am făcut acest lucru în ultima perioadă, când am investit masiv în aceste sectoare? E destul să privim sutele de reforme haotice care au aruncat educația în aer, e destul să privim hoardele de miniștri schimbați – 28 de miniștri în 30 de ani – și e destul să vedem bugetele de avarie ale educației. Dezastru pe linie.
Anii 90 încep să dea roade. Ce am investit atunci începem să culegem acum. Istoria este nemiloasă. Și acum defilăm cu ce avem – cu resursele „necalificate”. Doar „resursele necalificate” nu au nevoie de investiții. Și asta exportăm la greu – forță de muncă puțin calificată și ieftină. Atenție: și ea e pe terminate, pentru că nu are nici minima condiție de dezvoltare.
În curând, nici „căpșunari” nu vom mai avea pentru „export”.
Încet, dar sigur, aceste „investiții” din anii 1990-2000 vin la putere. Firește, acum sunt mult mai buni la PR și imagine. Problema e că nu te poți califica doar din imagine: trebuie să și joci pe teren.
În următoarea perioadă vom vedea cum joacă această echipă. Poate mai bine, poate mai prost. Istoria mai poate produce și surprize. Însă pe termen mediu și lung nu poți fenta.
Investițiile lipsă își vor arăta cu siguranță roadele. Echipa masculină de handbal a României ne stă mărturie. În situația asta se află mai tot sectorul public.
Acum vine fotbalul, gloria sportului de masă românesc, să ne confirme: e la fel – culegem roadele. Fotbalul este imaginea perfectă a situației sectorului public: sport, educație, sănătate. Iar dacă ceva se mai mișcă, e în pofida realității și se datorează unor oameni devotați, e excepția care confirmă regula. În rest: jale.