ComenteazăÎn natura fizică, jocul forțelor concurente se supune voinței de (tot mai mare) putere. Mecanismul acesta s-a reprodus și în „natura” forțelor sociale. Dacă modernitatea se axa pe distincția dintre public și privat, mai nou această separație – fondatoare de civilizație – a devenit irelevantă.
Desigur, în regimurile democratice, proprietatea privată e încă inatacabilă și de ea depinde celălalt factor al libertății, adică de stabilitatea contractelor. Dar sfera publică include tot mai mult privatul. Uitați-vă la comportamentul nostru din rețelele de socializare: veți vedea că utilizatorii lor își distrug de bunăvoie intimitatea. Își etalează arhiva familială, își dezvăluie cotidianul – ce fac, unde sunt, cu cine – și ne povestesc tot ce trăiesc și gândesc.
Aflăm astfel mai mult decât ne-am dori despre preferințele, locuințele, lecturile sau distracțiile unor semeni pe care, cel mai adesea, nici nu-i vom întâlni vreodată pe viu.
Nu mai există nici pudoarea intimității personale, nici dorința de a o proteja de ochii curioși sau invidioși ai străinilor. Lumea burgheză implica salvarea aparențelor. Toți păcătuiau într-un fel sau altul, însă ceea ce conta era mimarea unei onorabilități care întărea convențiile morale și perpetua un model de conviețuire bazat pe norme (mai mult sau mai puțin creștine).
Acum, narcisismul, adică îndrăgostirea de sine, încurajează bravada, auto-denunțul teribilist și, de partea celorlalți, curiozitatea necenzurată.
Observăm aici rezultatul instalării Occidentului în societatea-spectacol, dar și maniera cea mai ieftină de a crede că, dacă te exhibi, exiști. Suntem cu toții prizonierii cursei pentru celebritate artificială, fabricată prin auto-semnalare. Ne dăm virtuoși, buni, deștepți, frumoși, superiori – prin bogăție sau cultură – dar și îndreptățiți să curmăm dezbaterile care ne-ar pune mintea la contribuție, riscând să ne dezvăluie limitele intelectuale și ridicolul ignoranței.
Ștergerea frontierei dintre public și privat se regăsește în relațiile internaționale. În discursul său programatic de la Departamentul de Stat, dl Joe Biden anunța că s-a terminat perioada în care politica externă și cea internă sunt diferite. Nu mai e o alegere, ci o realitate deja rodată.
În Războiul Rece – obsedat de secrete, spionaj și propagandă – ambele blocuri cultivau diferența dintre realitatea domestică și cea „pentru export”, puternic machiată. Lumea era brăzdată cu ziduri, iar politica se împărțea într-o zonă exoterică, pentru consumul de mase, și într-una ezoterică, pentru inițiații din culise.
Iată că diplomația contemporană nu se mai petrece în saloane cu uși închise, departe de media și de urechi nedorite, ci în văzul tuturor, cu comentarii la cald, ca la un meci de fotbal, unde emoția din teren e comună cu freamătul din tribune. În epoca social media, cifrul de stat se dovedește anacronic.
Liderii comunică între ei și, simultan, cu opinia publică, pentru că aleg să-și anunțe deciziile pe Twitter sau Facebook. Firește, secretul de stat (mai ales cel legat de protejarea tehnologiilor cu aplicații militare) e încă apărat prin toate mijloacele. Însă pe orbita Terrei stau zi și noapte deschiși mii de „ochi” satelitari care pot transmite aliaților și mai ales competitorilor geopolitici imagini de la firul ierbii.
Vremurile când cazarme delabrate din Carpații ceaușiști erau apărate cu sârmă ghimpată și panouri cu „fotografiatul interzis” sunt de mult îngropate. Orice mișcare poate fi surprinsă în timp real, până la detaliul unei plăcuțe de înmatriculare.
Așa cum guvernele acționează cu ochii pe sondaje, politica externă se face – și e judecată – acasă, pe forumuri digitale și în atmosfera unui plebiscit continuu. Mai puțin la noi, unde publicul desfide vesel adevărul că politica externă are consecințe asupra nivelului de trai și a siguranței fiecăruia.
Dezinteresul aproape general față de evoluțiile mondiale e vădit, dincolo de succesul popular al teoriilor „conspirației globaliste”. Asta ne defazează problematic și ne scoate din circuitul mare, pentru că – așa cum insistam – politica externă se modelează prin dezbaterile interne, lăsate în România doar pe mâna „experților” reali ori autoproclamați.
Românii, care se consideră „altfel”, în bine sau în rău, sunt cu precădere pasionați de ce se întâmplă în propria bătătură, convinși fiind că tot restul nu prea are importanță. Și că de va fi să fie, va fi, așa cum de nu va fi, n-a fost să fie…
foto: 123rf.com