ComenteazăNoutatea nu e că un grup de români a furat iar, ci că a furat manuscrise evaluate la 2,5 milioane de lire sterline, printre care o ediție a Divinei Comedii din 1569. Că furtul seamănă cu filmul “Mission Impossible”.
De data asta, deja-vu-ul e cât elefantul din cameră, pentru că îmi amintesc titlurile de ziare internaționale din 2012: ”Jaful secolului”, în care șapte tablouri (două Monet, Picasso, Meyer de Haan, Lucien Freud, Gaugain, Matisse) au fost furate din Muzeul Kunsthal din Rotterdam.
Ziarele îi citau atunci pe polițiștii olandezi, care erau de părere, în dimineața de 17 octombrie 2012, că e vorba de hoți specializați în furt de artă. Cei care îl furaseră pe Matisse știau ce fură.
În realitate, cei patru români care au furat tablourile au fost hoți ordinari, care au găsit ușa Muzeului Kunsthal aproape deschisă. Veniseră să fure ce se putea fura de la Muzeul de istorie naturală, de vizavi de Kunsthal, dar au înțeles repede că e mai greu să furi un schelet de dinozaur decât un Matisse, despre care nu știau nimic, dar au reținut numele de la marca de mașini Matiz.
De aceea, când citesc că furtul unor manuscrise unice, printre care unul al Divinei Comedii, dar și altele, ale lui Galileo Galilei, Newton și Copernic trebuie să fie opera unor “profesioniști”, care au făcut “o selecție la fața locului” și au executat totul “cu o precizie ca la carte”, profesioniști, ca-n filmele cu Pierce Brosnan, mă gândesc la “experții” din Cărcălău, din 2012, autorii “jafului secolului”.
Acum, manuscrisele rare au fost găsite într-o casă dintr-un sat din județul Neamț, ascunse sub gresie. Divina Comedie, într-o sacoșă de rafie. Și tablourile furate în 2012 au fost transportate tot în sacoșe de rafie. Măcar manuscrisele n-au fost arse în sobă, precum cele șapte tablouri.
Mi-amintesc de un comunicat de presă dintr-un ziar englezesc din anii 90, când hoților care au furat tablourile de la Isabel Stuart Gardner li s-a cerut urgent să țină pânzele în condiții corespunzătoare, la o temperatură de 21 de grade Celsius și 50% umezeală în aer.
În România sunt omorâte și tăiate în bucăți adolescente răpite pe stradă, iar tablouri de patrimoniu sunt arse în sobă, laolaltă cu o pereche de șlapi.
Mă întreb, ca jurnalist, însă, cum poți numi un hoț “regele furtului de cărți rare”? În ce apă stătută a amoralității ne înmuiem până când numim un infractor “rege” sau “meșter” și infracțiunea pe care a săvârșit-o o calificăm ca fiind “ca din filme”? De unde vine această ierarhie întoarsă pe dos?
Dintre cei 13 suspecți reținuți în acest caz, 12 sunt români neaoși, unul fiind “regele” și “se pare” că există și o legătură cu vestitul clan Clămparu, care a speriat nu doar Estul, ci și Vestul. Clan care se ocupă cu traficul de persoane, una din ocupațiile la care performăm, întărind clișeele Vestului despre Estul sălbatic.
Ca să vezi imediat legătura dintre furtul “ca-n filme” printre infraroșii și violența clanului Clămparu trebuie să ai ceva fantezie. Ca imagine, ne găsim în Infernul lui Dante, într-una din cele mai mocirloase bolgii.
Și câtă vreme, în loc să pedepsim hoții și violatorii, îi numim “regi” și nu vedem că “filmul” în care joacă e propria noastră realitate și imagine în lume, nu ne scoatem din mocirlă.