Indecența cu care AUR îl folosește pe Eminescu. De ziua Poetului, să-i trăiască dușmanii!

Se ia una bucată zi de naștere, se dă o lege cu  Ziua Culturii Naționale pe 15 ianuarie și se produce o orgie anuală de clișeu și colivă întru memoria lui Eminescu și slava culturii române în general. N-a avut parte, săracul Luceafăr, cum și-a dorit, de niște dușmani puternici.

„Iar celui ce cu pietre mă va izbi în față”

Despre „Rugăciunea unui Dac” s-au scris multe. Poemul e inspirat de învățăturile schopenhaueriene, iar Eminescu, oricât de patriot, a deschis totuși ochii artistici la contactul cu filozofia germană. Poemul e superb formal, dar mie îmi place să-l văd și ca pe o stranie manea filozofică. 

În versul pop-manelistic contemporan te măsori în funcție de câți dușmani, hateri, strângi. Eminescu scrie o superbă rugăciune în favoarea dușmanilor:

„Nevrednicu-mi cadavru în uliță l-arunce,
Ș-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să amuțe cânii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în față,
Îndură-te, stăpâne, și dă-i pe veci viață!”

Poemul e un fragment antum dintr-un proiect amplu, Gemenii, neterminat (ca atâtea altele în cazul lui Eminescu, prin excelență omul proiectului neterminat). 

Mesajul nu e atât de surprinzător, dacă știm cât de mult a însemnat Schopenhauer pentru Eminescu – „dacul” lui Eminescu e creație din acest amestec de Schopenhauer și fascinațiile vremii pentru dezgroparea (sau inventarea) vechilor mitologii. În zilele de 15 ianuarie o văd ca o odă închinată dușmanilor. Nu e întâmplătoare.

Recomandări

Agamiță Dandanache, varianta 2024. PNL și PSD continuă tradiția impunerii de oameni de la centru în teritoriu

De 15 ianuarie, felul în care-l omagiem îi bate cuie în sicriu

Eminescu vizionarul simțea ceva: că mulți dintre cei care-l iubesc îi vor face mult rău după moarte.

Pe 15 ianuarie, regimente întregi de ființe culturale se strâng să-i facă bine bătându-i și mai multe cuie în sicriu. Cuiele arată cam așa: „omul deplin”, „expresia integrală a sufletului românesc” și, un superb piron înfipt drept în inima poetului – „sfântul preacurat al versului românesc”. 

Nici măcar nu mă mai deranjează, până la urmă sărbătorim și noi cum putem, se pare că nu mai putem concepe veselia sau comemorarea decât în termeni de cumetrie, paranghelie și pomană. 

Festivismul exagerat de sărac cu duhul este și un kitsch amuzant până la urmă. Se mai reunesc actori cu niște profesori de română și funcționari de pe la bibliotecă și dârdâie cu câte o coroană de flori cine știe pe unde. 

Asta e. Mai râdem și noi de Ziua Culturii Naționale, că doar n-om plânge. Problema e că avem prea mult umor involuntar. De 15 ianuarie, de exemplu, îmi pun obligatoriu acest filmuleț făcut de Jandarmeria Română în cinstea poetului, în urmă cu câțiva ani, o capodoperă a penibilului galactic:

Eminescu și popii

Apoi, mă uimește numărul mare de fețe bisericești din marea slujbă culturală națională. Abundența de preoți evocându-l pe Eminescu ar trebui să fie totuși comică, inclusiv pentru respectivii. Că doar, dacă au citit măcar un snop de poeme eminesciene, știu că Eminescu și ortodoxia creștină se potriveau ca nuca în perete. Eminescu-jurnalistul e un reacționar de primă mână. E adevărat că nu un reacționar fără haz, de cele mai multe ori apărea ca un conservator deștept, apucat și, uneori, de-a dreptul razna. Însă în niciun caz bisericos. 

Recomandări

Babadag, oraşul nunţilor între copii. Explicaţia autorităţilor care nu intervin: „comunitatea e una închisă şi deseori refuză a comunica în limba română”

Eminescu și depresia colectivă a vremii lui

Felul în care l-au exploatat apoi extrema dreaptă, de la A.C. Cuza la tot felul de ultraconservatori de rit nou, Purici sau gânditori AUR, este absolut indecent. 

Poate mult mai interesantă e observația unui critic lucid precum Garabet Ibrăileanu, care observa cât de reacționar ne e poetul nostru drag în publicistică, dar observa legătura lui cu un anumit tip de depresie colectivă a vremii.

Era o întreagă generație dezamăgită care venea după optimismul de la 1848. Și, mai mult, Eminescu făcea parte din prima generație care gusta din plin „mizeria proletariatului intelectual”. 

Lumea nouă dorită de pașoptiști se instalase în România, dar efectele erau dezastruoase pentru clasele de mijloc de toate felurile, inclusiv pentru intelectuali. Nostalgia (utopia) eminesciană după lumi așezate, cu boieri și țărani luminați vine și din aceste realități sociale pe care le uităm, nu doar din Schopenhauer. 

Eminescu a fost vocea unei pături subțiri de români educați, dar care trăiau precar. 

Recomandări

Putin e „ca bunicul meu care se îmbată la o petrecere de familie și îi deranjează pe toți”. Fragmente exclusive din cartea „Patriot. Memorii” de Aleksei Navalnîi, care va apărea în România pe 22 octombrie (III)

Sigur că șomajul intelectual și mizeria educaților vor tot reveni în destule episoade de-a lungul istoriei. Și sigur că acest șomaj intelectual stă de obicei la baza înfloririi gustului pentru ultraconservator și ultranaționalism. Mai bine conștientizăm asta decât să-l tot sfințim.

De aceea „Rugăciunea unui dac” îmi pare un testament rezonabil: în loc de „să moară dușmanii”, să punem o dorință eminesciană: să ne trăiască dușmanii, că prietenii ne fac praf!

O propunere modestă: să-i edităm opera online în condiții bune

Am văzut că „Ministerul Culturii” a cheltuit 100.000 de euro pentru aceste zile ale culturii naționale. Eu zic că figuri de stil obosite cu sacralitatea Eminului nostru iubit se pot arunca și gratis, fără să mai cheltuim atâta. 

Iar pentru 2023, în loc să aruncăm suta de mii de euroi aiurea, am putea să tragem un super-site cu opera editată impecabil, cu tot cu note, ediții, specialiști etc. Opera lui Eminescu apare online în cele mai precare forme. 

Eu zic că partea literară din opera lui merită o ediție digitală ușor de mânuit, cu note și variante din ediția Perpessicius și cu studii de referințe adăugate. Că poate, în loc să-l stropim cu agheasmă, îl citim pe telefon, la anul, în drum spre serviciu. 

Urmărește-ne pe Google News