Industria fericirii versus Industria nefericirii

Și culmea că aveam ocazii: mai ales începeam să mă bucur de lucruri minime, mici, neesențiale: wow, azi am o felie de pâine, wow și o jucărie de lemn, wow buburuza și lumina soarelui!

Ce observ în noua industrie psihoterapeutică a fericirii e că ea produce mai multă nefericire decât Industria Apocalipsei din care vin. De ce? E complicat, dar e cert că toată această terapeutică individuală și prafuri nu ajută decât punctual. 

Terapia este construcția unei strategii defensive particulare: ea maxim ce îți promite e că va ameliora suferința, o va stopa. Sau mai degrabă îți va da o pastilă de calmare. Ea nu schimbă, ci cumva te bagă în transă: anesteziază rana, nu o vindecă. 

Eu nu cred în terapii individuale. Asta nu înseamnă că ele nu sunt necesare – de ele nu scăpăm în noua cultură și societate structural depresivă. 

Însă acest tip de abordare este de un individualism și egoism feroce: adâncește starea de fapt. E ca și cum ar spune: cauza tuturor lucrurilor ești tu. Totul se reduce la un „act individual-privat”.

Are loc un soi de „privatizare a fericirii” și transferarea ei într-o zonă a procedurilor medical-farmaceutice.

În realitate este vorba de un cumul de factori sociali, culturali, economici, politici care produc o lume în care ești și tu acolo alături de mulți alții – o societate.

Recomandări

Lista deputaților și senatorilor POT care nu aveau venituri sau locuri de muncă înainte de a ajunge în Parlament

Eu nu cred mai deloc că tot acest management al fericirii pe care ți-l vinde acest Happiness Officer este o soluție pe termen mediu și lung. Toată această nouă limbă a fericirii sau toată practica folosită de noua marketologie a fericirii mi se pare profund nocivă și în plină eroare. 

Această nouă limbă „pozitivă” care exclude negativul e aberantă. Această tendință de excludere a „toxicității” și „nocivului” din toate formele de relație pare inumană. Mai ales că e o abordare „tehnocrată” – verificarea cuvintelor, gesturilor: aici nu poți vorbi și nu te poți comporta decât „aseptic”. E practic o formă de sectarism puritan „psihoreligios” laic. Iar la secte mă pricep. Baza e limbajul și emoția.

Asta nu înseamnă că „toxicitatea” nu există: o da, e mult mai multă decât crede „lumea bună”. Suntem o specie de care se teme și iadul, că Pământul deja e terminat. Dar nu cred că tehnica și emoțiile sunt suficiente: schimbăm limbajul și dispare răul? Vorbim „pozitiv”, mimăm „pozitivi” și fuge „toxicitatea”? Nu, ea se transformă – sub cei mai frumoși îngeri se pot ascunde cele mai abisale nocivități. 

Răul din noi are multiple chipuri – mai ales chipuri angelice.

Recomandări

Sile Cămătaru obține pe fond liberarea condiționată și le promite judecătorilor că nu se va reîntoarce la pușcărie

Toată această pop-psihologie care este în mare vogă – până și copiii vorbesc despre toxicitate – acum mi se pare doar o industrie a fericirii care se folosește în mare de nefericirea oamenilor pentru a profita de asta. 

Repet: cu siguranță sunt acolo și lucruri utile. Dar fundamentul ei mi se pare total greșit. Ea nu reduce nefericirea noastră, ci o amplifică – mai ales prin această individualizare excesivă. Și o comercializează – chestiune profund nocivă.

Cea mai mare minciună este soluția individuală – nu putem fi fericiți individual: fericirea și nefericirea noastră țin nu doar de noi, ci și de ceilalți.

E ca și sănătatea – ea poate da efecte pe termen lung dacă e publică și universală, nu individuală și privată. 

Când vom vedea și vom înțelege că fericirea și nefericirea noastră sunt comunitare, sunt de grup – când vom căuta soluții pentru toți nu doar pentru noi, dat fiind că fericirea sau nefericirea noastră nu e doar în noi, ci și în afara noastră – poate atunci vom mișca ceva. 

Poate cu societatea în ansamblul ei e o problemă? Cum se face că trăim în cea mai bună dintre lumi posibile cu cei mai nefericiți și deprimați oameni? Noua industrie a fericirii pare un soi de dresaj de supunere și acceptare a acestei condiții.

Recomandări

Un profesor universitar acuză: „Studenții nu știu să scrie corect românește, nu citesc și nu-i interesează nimic. Doar TikTokăraie au în cap”

Iar faptul că educația a devenit doar pentru fericire, plăcere, comoditate nu face decât să producă „subiecți umani” total nepregătiți pentru realitate: gata depresivi și nefericiți. 

Educația nu trebuie să fie comodă, plăcută, fericită – trebuie să aibă toate ingredientele incomodului, efortului, disconfortului și cu toate elementele nefericirii la pachet. Pentru că așa e viața: plină de suferință și nefericire. 

Când ești pregătit pentru nefericire, atunci vin și fericirea, și bucuria: pentru că le cauți și speri la ele. Tinzi spre ele. 

Aceste false oaze de fericire și comoditate create artificial, aceste false conștiințe ale binelui individual – ghetourile fericirii – nu fac decât să accelereze nefericirea noastră.

Cea mai mare minciună a actualității este mitul fericirii individuale – acest nou iad depresiv. Nu există așa ceva. De aceea mergem cu religiozitate la purgatoriul terapeutic. 

În realitate, fericirea este o construcție colectivă. Speranța, la fel. Dar mai ales să nu conectăm relația de fericire cu ideea de acumulare și consum: care e un soi de drog ce duce la autodevorare și depresie sigură. Excesul e mai periculos decât penuria.

Era și un banc faimos pe vremuri: copilul crescut în industria fericirii și bunăstării care a primit un cal de sărbători era total nefericit – doar un cal? – iar cel apocaliptic care a primit o balegă era fericit: pentru el era semn că pe undeva e și calul. 

Acest tip de perspectivă construiește orizontul speranței și al fericirii.

P.S. Pe acest subject recommend, o carte scrisă academic cu cifre și tate: Manufacturing Happy Citizens by Edgar Cabanas & Eva Illouz. 

Urmărește-ne pe Google News