ComenteazăMariana Lazăr, 26 de ani, are patru fete: de 10, 9 și 5 ani, iar mezina are patru luni. Cu fata cea mare a rămas gravidă la 15 ani, când era în clasa a VII-a. Alexandra, o tânără dintr-un sat din Vaslui, a născut-o pe Alessia la 14 ani. Ce au în comun cele două mame care au născut când erau minore? Niciuna nu a avut parte de educație sexuală la școală și nici în familie. Iar asta le-a înfundat într-o și mai mare sărăcie decât cea în care trăiau până să devină părinți.
Când zicem educație sexuală, fiecare are tendința să aibă propria interpretare. Totuși, UNESCO (Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură) are un ghid la care ne putem raporta. Astfel, spune UNESCO, educația sexuală ar trebui să îmbunătățească cunoașterea și abilitățile referitoare la:
-sexualitate și comportament sexual;
-drepturile omului și non-discriminare;
-respectul în familie și alte tipuri de relații;
-valorile personale și culturale;
-regulile din societate;
-egalitatea de gen;
-violența (inclusiv împotriva femeilor);
-consimțământul în relații și integritatea corporală;
-abuzul sexual și alte practici care pot răni sau afecta copiii;
-căsătorii timpurii;
-mutilarea genitală a femeilor.
Educația sexuală „joacă un rol central în pregătirea tinerilor pentru o viață sigură, productivă și satisfăcătoare, într-o lume în care HIV și SIDA, infecțiile cu transmitere sexuală, sarcinile nedorite, violența de gen și inegalitatea de gen prezintă în continuare riscuri serioase pentru bunăstarea lor”, explică și Organizația Mondială a Sănătății.
De ce trebuie să se facă educație sexuală în școlile din România?
S-a tot scris și dezbătut în spațiul public de mai bine de zece ani, dar e important să ne reamintim. Avem cele mai multe femei și fete din Europa care mor din cauza cancerului de col uterin – cauzat de infectarea cu virusul HPV. Suntem pe locul II în UE la numărul de nașteri în rândul mamelor sub 20 de ani și pe locul II în Europa la procentul de elevi victime ale bullying-ului.
Indiferent de părerea noastră despre o comunitate de care aparțin și copii – romi și alte minorități etnice, LGBT, persoane cu dizabilități, supraponderali etc. – suntem capabili să ajungem la un acord fundamental pentru cei mici? Putem să stabilim, dincolo de propriile percepții, că fiecare copil și adolescent trebuie să simtă în siguranță la școală, acasă și pe stradă? Putem să înțelegem că bullyingul și discriminarea, pe orice criteriu, îi poate traumatiza pe viață?
Lista de motive nu se termină aici.
În 2019, în jur de 3,6% de persoane la suta de mii de locuitori erau infectate cu HIV. Aici, stăm mai bine – adică în jumătatea clasamentului cu cele mai puține cazuri. În schimb, România este una dintre cele mai lovite țări de SIDA (boală care poate apărea în urma infectării cu virusul HIV) din UE, iar Bucureștiul este orașul european cu cele mai multe decese cauzate de SIDA. Tot din țara noastră sunt cele mai multe victime ale traficului de persoane.
Oportunismul politic al opozanților educației sexuale
Politicienii, asociațiile religioase, reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române (BOR) sau ai altor culte religioase se opun educației sexuale din două motive. Primul este exprimat deschis: teama că minorii care vor face educație sexuală se vor „hipersexualiza”, ca să-l citez pe fostul ministru al Educației Daniel Funeriu.
Dar studiile realizate încă din anii 80 ne arată că cei mai mulți tineri își încep viața sexuală înainte să aibă acces la educație sexuală. Așadar, vorbim de o proiecție „inocentă” a adulților asupra copiilor. Mai inocentă decât percepția pe care o au cei mici despre ei înșiși.
Al doilea motiv este dincolo de cortine: cel politic. În România, peste trei milioane de cetățeni au votat „da” la referendumul pentru familia tradițională din 2018. Totodată, AUR, partidul parlamentar care apără cel mai puternic familia tradițională, a primit peste un milion de voturi pentru Senat și Camera Deputaților. Așadar, există un electorat pe care politicienii conservatori, inclusiv membri din PSD și PNL, nu vor să-l piardă.
Parlamentarii și oamenii bisericii din această categorie nu sunt îngrijorați că tinerii vor face mai mult sex dacă se va preda educația sexuală în școli, ci că vor pierde din putere.
Regimul Orban din Ungaria nu vede interzicerea oricărui conținut LGBT în școli ca pe un atac la drepturile omului, ci ca pe o luptă politică pe care a câștigat-o împotriva ultimelor ONG-uri progresiste. La fel este și pentru Biserica Catolică din Polonia, care influențează autoritățile pentru a priva comunitatea LGBT+ de cât mai multe drepturi, mi-a explicat Claudia Ciobanu, corespondent Balkan Insight, care a documentat despre aceste mișcări. În aproape o treime dintre orașele poloneze, autoritățile locale s-au declarat împotriva minorităților sexuale.
Dacă ieșim din logica acestor jocuri de putere, am înțelege că educația sexuală n-ar trebui să mai fie o discuție în termeni de „pro” versus „contra”, ci despre „cum”, astfel încât să ajutăm cât mai mulți tineri.
Educația sexuală trebuie să țină seama de contextul social
Problemele legate de implementare sunt complexe. În primul rând, trebuie să ne uităm la sistemul de învățământ și de protecție socială ca să găsim cea mai bună variantă pentru a introduce educația sexuală.
Degeaba te duci cu broșuri despre metodele contraceptive într-o școală din mediul rural, dacă elevii nu știu să citească sau nu înțeleg ce citesc. Să ne reamintim că, potrivit testărilor internaționale PISA, 40% dintre elevi sunt analfabeți funcționali.
Este hilar, să nu zic grotesc, să vorbești într-o școală de la sat despre menstruație, când fetele din acea zonă poate n-au bani de absorbante sau nu există un cabinet medical în comunitate. La fel cum este aproape absurd să discuți la nivel național despre toalete „fără gen”, când peste 150.000 de elevi din țară își fac nevoile în toalete care nu se află în incinta școlii.
E dificil să-i spui unui băiat de 15 ani că trebuie să-și continue studiile și că mai poate aștepta să-și facă o familie, când el are nevoie de 300 de lei lunar pentru naveta la liceul din oraș, cum este și în cazul lui Răzvan. Recent, Ministerul Educației a dat o ordonanță prin care asigură banii pentru transportul elevilor doar prin decontare. Adică elevii trebuie să plătească din propriul buzunar pentru navetă, iar școala le dă apoi banii. Asta în condițiile în care, anul trecut, unu din trei minori trăia în risc de sărăcie, potrivit Eurostat. România stă, în continuare, cel mai prost din UE la acest capitol.
Apoi, trebuie gândită o programă școlară de bază, aceeași pentru toți copiii. Programă care, desigur, nu va mulțumi toți profesorii, părinții, elevii sau reprezentanții societății civile. Dar aici ar trebui să intervină politicienii, care să-și asume o decizie după ce consultă toți acești actori. Până la urmă de asta îi votăm: să ia cele mai bune hotărâri în interesul cetățenilor.
Mai este nevoie ca această programă să se poată adapta în funcție de comunitate. Curiozitățile unor copii dintr-un cătun uitat de lume s-ar putea să difere de cele ale unui elev de la un colegiu de top din Capitală.
În plus, școala trebuie să țină cont de profilul părinților, astfel încât ei să nu sperie. În România, mai ales din rural, încă sunt părinți cărora le este teamă să-și dea copiii la liceu de teamă că „se vor deprava”. Ca în toate domeniile de dezvoltare, și în privința educației sexuale suntem o țară care se mișcă cu mai multe viteze.
Educația sexuală este prevăzută parțial în programa școlară, dar nu se aplică
Potrivit programei școlare pentru clasa a XI-a și a XII-a, elevii ar trebui să învețe despre sănătatea reproducerii, inclusiv despre bolile cu transmitere sexuală și metodele contraceptive. Câteva elemente legate de educația sexuală sunt incluse și în programa pentru clasa a VII-a.
De asemenea, programa școlară pentru V-VIII de la disciplina consiliere și dezvoltare personală (o oră pe săptămână) prevede că elevii ar trebui să învețe despre ce înseamnă „relații abuzive” sau „de prietenie” și cum să-și identifice emoțiile.
În plus, așa cum am văzut că se întâmplă în alte țări, educația sexuală ar trebui să aibă o componentă în care sunt incluși și adulții. Părinții pot învăța, la rândul lor, cum pot discuta cu copiii lor despre corp, relații și despre emoții
Cine face educația sexuală?
Mulți profesori n-au timp să poarte discuții aprofundate, în funcție de nevoile fiecărui elev, sau nu știu cum să o facă. Cu excepția ONG-urilor ca „Sexul versus Barza”, „Tineri pentru Tineri” sau SECS, în România nimeni nu face la nivel profesionist educație sexuală sau nu formează profesioniști în acest sens.
Ministrul Educației Sorin Cîmpeanu a promis că, prin intermediul universităților, vor fi formați 7.000 de consilieri școlari. Poate că va lua în calcul ca formarea lor să aibă și o componentă de educație sexuală, dacă tot susține introducerea educației sexuale ca disciplină separată. Și poate va introduce câteva ore de educație sexuală pe semestru măcar pentru toți liceenii, având în vedere că noile planuri-cadru (disciplinele obligatorii și numărul de ore pe săptămână) pentru acești elevi încă nu le-a aprobat
Ce învață copiii și adolescenții în școli, indiferent de disciplină, ar trebui hotărât la nivelul Ministerului Educației, după consultarea specialiștilor, reprezentanților profesorilor, ai părinților și ai elevilor. Nu în funcție de ce se vociferează în Parlament.