3 comentarii„Nu este corect ca, în timp ce Rusia poartă un război agresiv și brutal în Europa, rușii să poată duce o viață normală, să călătorească în Europa, să fie turiști”, a declarat șefa guvernului de la Helsinki, Sanna Marin.
E de menționat faptul că UE a suspendat deja parțial acordul de facilitare a vizelor cu Rusia, iar suspendarea actuală afectează persoane apropiate regimului rus, dar nu și pe cetățenii ruși obișnuiți.
Demersul de mai sus nu e unul singular prin asumpția pe care o are la bază – aceea că poporul rus poartă o vină colectivă pentru invazia Ucrainei și deci trebuie să fie sancționat în plan economic, cultural, politic și uman.
Dar putem oare vorbi de o vină colectivă? Este poporul rus, în ansamblul său, vinovat pentru vărsările de sânge din Ucraina?
Când nu faci nimic, îl încurajezi pe cel puternic
Da, poporul rus este vinovat, cred mulți, printre care și cei care solicită interzicerea vizelor turistice. Fiecare individ are datoria de a lupta cu răul, prin mijloacele puse la dispoziție de condiția de cetățean, iar dacă nimeni nu poate opri războiul de unul singur, suma actelor noastre individuale de curaj poate modifica și cursul istoriei.
A nu face nimic, a rămâne pasiv în fața răului este o încălcare a acestei datorii față de umanitate.
De aceea, filosoful Karl Jaspers considera că toți germanii poartă o vină colectivă pentru crimele naziste: nu doar cei care au luat parte activ și direct la proiectele lui Hitler, ci și cei care și-au acceptat tacit locul în societatea germană. Cei care au luat parte direct la război sunt vinovați moral, cei care nu au opus nicio formă de rezistență sunt vinovați politic și poartă, așadar, o vină colectivă.
Similar, cei care azi consideră că putem vorbi de o vină colectivă a poporului rus spun că rușii pot să se revolte, pot să iasă în stradă, pot să-l dea jos pe Putin și să oprească măcelul sângeros din Ucraina. Atât timp cât nu fac asta, sunt complici, deci vinovați, deci merită sancționați.
Deși sună pertinent, acest tip de argumentație suferă de cel puțin două deficiențe.
Să aparții unui grup nu înseamnă să fii de acord cu orice face acesta
În primul rând, tratează popoarele, în acest caz rușii, ca pe o entitate omogenă. Trece cu vederea miile, zecile de mii de ruși care sunt persecutați de regimul putinist pentru că i-au opus rezistență. Mai mult, face o echivalență nepermisă între omul de rând, lipsit de putere și decidentul politic în mâinile căruia stă soarta a milioane de oameni.
Ca să-l citez pe solistul trupei DDT, Yuri Shevchuk, recent pus sub acuzare și amendat pentru declarațiile critice la adresa lui Putin și a războiului din Ucraina – patria nu e fundul lui Putin, care se cere pupat și răspupat, patria e bătrâna care cerșește de mâncare într-o gară.
A trata fundul lui Putin și bătrâna sărmană cu aceeași unitate de măsură nu e doar o abordare lipsită de exactitate, dar e și anacronică. Tratarea națiunilor ca entități monolit e o gândire care se originează în secolul XIX, mitul omogenității fiind esențial în procesul de construcție al artefactului numit națiune, când alteritatea era căutată în exteriorul, nu în interiorul comunității. Dar națiunile sunt comunități imaginare, care ascund fracturi reale, uriașe. Rusul din satul din Ural are tot atâtea în comun cu Putin pe cât are nea Ion care muncește în Spania cu premierul Ciucă sau cu Ciolacu.
Dar, mai ales, a trata popoarele ca entități omogene denotă un reflex totalitar, a cărei ultimă expresie este, dacă vreți, genocidul – simpla apartenență la un grup te face culpabil și demn de a fi eliminat.
Pedepsim oamenii orbiți de propagandă?
O a doua omisiune a celor ce invocă vinovăția colectivă a poporului rus e că ignoră contextul. Cei care îi vor pe ruși sancționați în fel și chip invocă scorul mare cu care Putin a câștigat alegerile și susținerea de care Putin se bucură în continuare în rândul populației. Da, este un fapt real. Dar oare poți să învinovățești pe cineva ale cărui opinii sunt formate într-un context în care dezinformarea, manipularea și controlul opiniei publice sunt la ordinea zilei?
Nu e suficient să nu falsifici alegerile pentru a avea alegeri libere. Ca să ai alegeri libere, trebuie să ai conștiințe libere, iar acest lucru e rezultatul libertății de opinie și de exprimare – ceva ce cu greu se poate argumenta că există în regimul putinist.
Opiniile oamenilor pot fi total greșite, dar opiniile sunt un simptom al unui context greșit, al unei societăți care poate fi descrisă oricum, dar nu ca fiind liberă și democratică.
Din aceste motive, a vorbi de vinovăția colectivă a poporului rus denotă o inadecvare profundă la o realitate, care e mult mai complexă decât intuițiile noastre morale.
Vinovăție și responsabilitate
Totuși, această intuiție morală ne spune că nu putem absolvi integral o comunitate de crimele făcute în numele ei. Cineva poate avea o responsabilitate pentru lucrurile pe care nu le-a făcut și pentru care poate fi tras la răspundere, spunea Hannah Arendt. Doar că aici se cuvine să facem o distincție importantă, pe care o făcea și teoreticiana germană, și anume aceea între responsabilitate colectivă și vină colectivă.
Vinovăția, spre deosebire de responsabilitate, e mereu individuală, e strict personală și se referă la un act concret, nu la intenție sau potențialități.
Cineva poate fi considerat responsabil pentru un act pe care nu l-a comis, iar cauza acestei responsabilități este simpla apartenență la o colectivitate care nu poate fi dizolvată printr-un act de voință propriu (cum ar fi să îți dai demisia dintr-o organizație).
Singurul mod în care putem să ne sustragem acestei responsabilități e prin abandonul acestei colectivități – este cazul apatrizilor, al celor ce nu aparțin de nicio comunitate și nicio țară.
De ce e important să distingem între vinovăție și responsabilitate colectivă? Pentru că fiecare implică alte reacții din partea noastră. Vinovăția atrage după sine pedeapsa, care e menită să înfăptuiască actul de justiție. Dar responsabilitatea nu atrage după sine sancțiuni – cineva poate fi făcut responsabil pentru ceva ce nu a făcut el însuși, în mod direct, dar nu poate fi pedepsit pentru așa ceva, cu atât mai mult cu cât vorbim de entități colective.
Sancțiunile sunt necesare, utile, dar nu justițiare
Și totuși, sancțiunile colective – economice, diplomatice, culturale – sunt permise în dreptul internațional. Majoritatea statelor occidentale au impus sancțiuni economice Rusiei, iar acest lucru este perfect legal. Totuși, ar fi o eroare să citim aceste sancțiuni ca acte de înfăptuire a justiției.
Dacă admitem că nu există o vină colectivă a poporului rus (și a niciunui alt popor, în general), sancțiunile colective nu pot fi justificate din perspectiva dreptății.
Argumentul major pentru sancțiunile colective e descurajarea (deterrence) – membrii unui grup pot fi sancționați nu pentru că sunt vinovați, ci pentru că sunt într-o poziție mai avantajoasă decât restul pentru a trage la răspundere și a pedepsi adevărații vinovați, iar sancțiunile îi pot determina să acționeze în acest sens.
Rușii sunt sancționați pentru a-i determina să pună presiune pe Kremlin să-și schimbe politica. La baza sancțiunilor colective e o logică utilitaristă, pragmatică, nu una justițiară.
Această clarificare nu are o miză pur teoretică, așa cum ar părea, și nu e doar o finețe lingvistică sau filosofică. Distincția între un registru al dreptății și un registru al utilității influențează modul în care sunt concepute sancțiunile colective. Dacă scopul lor ar fi să pedepsească și să facă dreptate, eficiența ar fi secundară. Dar dacă scopul lor principal e eficiența, atunci ele trebuie gândite și croite prin prisma acestui filtru. Iar întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este cât de mult servesc scopului, respectiv descurajarea agresorului. Problema eficienței sancțiunilor economice e una controversată – pare să existe un consens în literatura academică în privința faptului că sancțiunile economice, în anumite condiții, produc o schimbare de comportament a țării vizate în aproximativ 40% din cazuri, dar stabilirea unei relații de cauzalitate e foarte dificilă.
Emigrarea
În cazul interzicerii vizelor turistice pentru ruși, întrebarea e dacă nu cumva riscă să obțină un efect contrar celui scontat. Teoria faptelor mici, populară în rândul opoziției ruse liberale și a intelighenției încă de la sfârșitul secolului XIX și care spune că e suficient ca fiecare să își măture propria cărare ca formă de luptă împotriva răului și a dictaturii, și-a arătat limitele – Rusia de azi e mai autoritară și mai puțin democratică decât acum două decenii. Degeaba salvezi 10.000 de copii de la cancer, mai devreme sau mai târziu, dictatura va ucide alți 100.000 – deja o face, în Ucraina, scria un blogger rus pe FB, apropo de doctrina faptelor mici.
Oare nu cumva emigrarea rămâne forma cea mai eficientă de luptă împotriva regimului? Vizele turistice sunt una dintre principalele căi de emigrare și obținere a azilului politic pentru ruși. Oare nu cumva astfel de regimuri precum cel al lui Putin pot fi doborâte doar din exterior? Există studii, dar și cazuri individuale care arată că emigrarea dintr-un mediu politic ostil precum Rusia lui Putin conferă voce opozanților regimului.
Dacă rezistența din afară rămâne o formă eficace de luptă împotriva regimului actual de la Kremlin, atunci măsura interzicerii vizelor riscă să lovească într-un segment social care e posibil vector al schimbării și să obțină efectul contrar celui scontat.
În lipsa unei eficacități dovedite temeinic, îndemnul la interzicerea vizelor evocă mai mult un act de răzbunare primitiv, care nu are ce căuta în instrumentarul politic al unei Europe care se uită în viitor, și nu în trecut.
Foto: Profimedia