Între patria europeană și naționalismul statal. Cum va arăta Europa după războiul din Ucraina?

Până una-alta, trăim într-o periferie a Occidentului, mai exact într-o regiune turbulentă. Am început tranziția postcomunistă cu un minirăzboi civil (seria de mineriade organizate de FSN), cu un grav incident interetnic la Târgu Mureș și cu dezmembrarea violentă a fostei Iugoslavii. La nici trei decenii de la aceste evenimente prea puțin civilizate, pe lunga noastră graniță de nord-est, asistăm (solidari cu vecinul agresat) la barbaria invaziei ruse din Ucraina. După lunga captivitate în lagărul socialist și o tranziție atât de zbuciumată, e greu să reconstitui o clasă de mijloc autonomă și corect educată. Nu-i de mirare că naționalismul frust are încă oarece succes electoral. 

Presupun de aceea că observația prietenei mele nu privea atât idealul abstract de multiculturalism spre care tinde Uniunea Europeană, ci mai degrabă trecutul nu foarte îndepărtat al spațiului nostru, complet mascat de veacul construcției naționale (1918-2018), când discursul oficial de la București a urmărit în exclusivitate ceea ce Lucian Boia numea „românizarea României”. Toate statisticile recente dovedesc că această ambiție s-a realizat, atât sub Ferdinand și Carol al II-lea, cât și în regimul comunist, mai cu seamă sub Nicolae Ceaușescu.

Recomandări

Guvernul Ciolacu 2, învestit după audieri fulger. Puterea a tremurat până în ultimul moment. Ce nu s-a văzut la televizor

În astralul moment al Marii Uniri, Regatul avea o relativă majoritate românească distribuită mai ales extracarpatic și în mediul rural, dar și zeci de minorități etnice, mai cu seamă urbane și transilvănene (sau bucovinene). La fel de mozaicată era și Basarabia, pierdută în 1940.

Într-un singur secol, politica de construcție națională a determinat estomparea acestei diversități, în care slăbiciunile structurale ale statului nostru (analfabetism, subdezvoltare, corupție etc.) au văzut mereu un pericol major.  

N-am fost deloc singulari în respectiva obsesie colectivă de naționalizare a națiunii. Procese similare au avut loc în toată Europa de după Primul Război Mondial (incluzând oroarea schimburilor de populație) și au determinat o graduală omogenizare etnică între frontierele tuturor noilor state apărute pe hartă după Pacea de la Versailles. Știm acum că „ingineriile” naționale agresive au alimentat pofta de revanșă, reînarmarea Germaniei și, în final, al Doilea Război Mondial. Asta arată că idealurile politice ale liberalismului burghez au îngropat, fără să anticipeze consecințele, realitatea inerent multietnică & poliglotă a Europei de dinaintea Revoluției Franceze.

Atunci când idolatrizarea iacobină a Națiunii a înlocuit ordinea spirituală a creștinătății și a privatizat idea imperială, locuitorii Bătrânului Continent și-au pierdut suflul comunitar, cel puțin până la conturarea noului proiect european (inaugurat la 1950, prin Declarația Schuman). 

Recomandări

Vlad Pascu riscă o pedeapsă mai mare, după ce Judecătoria Mangalia a decis să îi schimbe încadrarea juridică în dosarul accidentului de la 2 Mai

Europenii occidentali (convinși cu mult înaintea esticilor că naționalismul e un rezervor de catastrofe) au acceptat extinderea UE și ne-au încorporat într-o ordine democratică, dar lecțiile lor de morală nu ne-au încântat, atât pentru că ne erau predate pe un ton arogant, cât și pentru că, după hegemonia imperiului sovietic asupra Europei de Est, revendicarea identităților naționale ne dăruia o indispensabilă gură de oxigen, pentru a ne reveni în fire. Putem spune că meciul nu e nici pe departe jucat. 

Ucraina se luptă cu invazia rusă ca națiune dornică să-și afirme suveranitatea. Rolul capitalelor naționale în sprijinirea rezistenței ucrainene a fost mai pregnant decât acela asumat de forurile comunitare de la Bruxelles. Partide naționaliste există în toate parlamentele statelor membre.

Ne manifestăm rând pe rând ca patrioți europeni și ca înflăcărați adepți ai tribalismului etnic. Suntem europeni când ne irită naționalismul vecinilor, dar foarte naționaliști dacă e vorba să protejăm, bunăoară, minoritățile românești din preajma granițelor noastre. 

E greu să anticipăm configurația europeană și starea de spirit a cetățenilor UE după ce războiul din Ucraina se va fi încheiat. Cei Mari din Vest vor mai multă Europa, pentru ca națiunilor lor să devină și mai influente. Cei Mici și Mijlocii din Est preferă hegemonia democratică asigurată prin pax americana, visând ca statele lor să nu mai poată fi umilite nici dinspre Occident, nici dinspre anacronicul imperiu postsovietic resuscitat de Rusia lui Putin.

Recomandări

Coșul de cumpărături, mai ieftin în Ungaria decât în România | Experiment Libertatea

O Europa a Națiunilor ar trebui să fie și una a Egalilor, astfel încât demonii revizionismului să fie domesticiți, în vreme ce identitatea noastră europeană primește o fizionomie mai bine conturată. Ca de obicei, decalajul dintre ce ar fi bine și ce va fi de fapt rămâne considerabil. 

Urmărește-ne pe Google News