Între sceptru și spectru. De ce monarhiile europene au mai mult trecut decât viitor 

Mihail Gorbaciov, ultimul lider al URSS, a făcut istorie, însă moartea lui nu a suscitat emoția globală pe care am notat-o în cazul fostei regine Elisabeta a II-a. Cu rare excepții – să zicem George Washington, Konrad Adenauer, Charles de Gaulle sau Vaclav Havel – liderii moderni neîncoronați, deci patronii vremelnic aleși ai republicilor democratice, nu intră direct în manuale. Ei sunt fie rapid uitați, fie controversați până și – sau mai ales – după ce au părăsit lumea noastră.

Putem găsi ușor explicațiile acestui regim memorial diferit. Aceleași explicații sunt valabile dacă ne întrebăm de ce la peste un secol de la încheierea epocii sale „imperiale”, prin reașezările de după Primul Război Mondial, Europa găzduiește încă zece monarhii (mari sau mici). 

Monarhiile clasice – în stilul Vechiului Regim, pe care Revoluția franceză și cele succesive l-au  abolit – au păcătuit prin virajul spre un absolutism (pretins luminat) și prin rivalitatea dintre ele, odată ce ajungeau în faza imperialistă. De vreme ce n-au mai putut asigura libertățile fundamentale și pacea internațională, au pierdut partida, odată cu sprijinul „supușilor” respectivi. Însă rolul lor coagulant – prin centralizarea teritorială și întruparea puterii federative, peste partide, în persoana sacrosanctă a monarhului – a rămas inegalabil. 

Recomandări

Rezultate prezidenţiale Republica Moldova – Turul doi: S-au închis secțiile de votare

Marile națiuni europene – în orice caz, cele mai civilizate și mândre de patrimoniul lor cultural iradiant – au căpătat statutul de superputeri grație continuității politice asigurate dinastic. Însăși ideea europeană – ca secret al singurei civilizații globale – păstrează în fundal realitatea străveche, niciodată abandonată, a Imperiului Roman.

Chiar și Uniunea Europeană, fondată în jurul statelor aflate cândva sub sceptrul lui Carol cel Mare, e văzută de mulți ca un soi de continuare „soft” a imperiului carolingian. 

Într-adevăr, monarhia conferă vieții statale o dimensiune ceremonioasă și un prestigiu simbolic fără de care autoritatea politică se erodează iremediabil, în ciuda ciclicelor înnoiri electorale. Desigur că, în secolul XXI, pasiunea democratică a triumfat – incluzând Europa de Est – însă poporul devorează revistele glossy despre ce mai fac membrii diverselor Case regale, așa cum ecranizările după vieți de regi, regine și împărați (fie ei reali sau stăpâni ai unor domenii fanteziste) se bucură de succes pe Netflix, unde serialul recent despre viața Elisabetei a II-a a bătut recorduri de audiență. Ne-ar fi imposibil să rescriem capodopera tolstoiană  – „Război și pace” – într-o distribuție republicană… 

Recomandări

Cifrele din spatele alegerilor pentru desemnarea noului președinte al României: peste 22 de milioane de buletine tipărite și o sută de mii de ștampile

Nostalgia monarhiei e prezentă și la noi, unde elita intelectuală postcomunistă a idealizat România lui Carol al II-lea și a sprijinit moral figura tragică a regelui Mihai, repatriat cu condiția umilitoare de a sta deoparte de viața politică internă. Dacă ne gândim bine, un rege care nu domnește nici nu trebuia să facă altceva… Când ex-suveranul Bulgariei a devenit premier, fiind utilizat ca vector de imagine pentru aderarea țării vecine la UE și NATO, n-am putut evita senzația unei improvizații discutabile. 

Și atunci? Are viitor monarhia? Probabil că nu, chiar și în condițiile unor constituții democratice, menite să reducă rolul suveranului la un set de gesturi heraldice, auguste și solemne, fără a-i da puteri decizionale efective.

Acolo unde acest tip de regim a rezistat până astăzi, e posibil ca el să aibă încă detentă, pentru câteva generații, dar scenariul unor „restaurări” monarhice în lumea ex-comunistă, bunăoară, pare puțin plauzibil, nu atât din lipsa succesorilor la tron, cât din cauza unei pofte încă nepotolite de egalitate și libertate critică. Aici, o scriu cu tristețe, se manifestă deopotrivă ecoul toxic al luptei de clasă și efectul durabil al propagandei bolșevice. Oricum, ce au realizat românii sub domnia lui Carol I și a regelui Ferdinand nu se poate uita și nici nu va fi vreodată uitat. 

Recomandări

Regele Felipe și regina Letizia, sub o ploaie de noroi și obiecte aruncate de mulțimea furioasă, lângă Valencia: „Asasinilor! Asasinilor!”

Deocamdată, firavul curent monarhist autohton și larga curiozitate față de cronica monden-politică a capetelor încoronate se vor adăpa din faptele noului rege Charles al III-lea, personal și consecvent apropiat de țara noastră. Chit că i l-am numărat pe Vlad Țepeș printre înaintași și îi suntem recunoscători pentru promovarea patrimoniului transilvan, se cuvine să ne consolăm cu evidența că Majestatea Sa nu va deveni „Carol al III-lea” al României, mulțumindu-se cu dificila misiune de a reprezenta, ca șef al statului și națiunii, Regatul Unit al Marii Britanii. God save the King! 

Urmărește-ne pe Google News