Istoria lui Iovănel, o carte pe care trebuie s-o ai, deși n-ai mai citit nimic de 100 de ani

Acum mai bine de un deceniu, în „Adevărul literar și artistic” se făcea un top cu cele mai bune romane ale unor scriitori contemporani. Cărtărescu ieșea pe primul loc cu „Orbitor” și totuși Cărtărescu a ieșit public foarte nemulțumit și i-a făcut albie de porci pe mulți dintre criticii participanți.

Printre ei se afla și tânărul Iovănel (pe atunci avea puțin peste 30 de ani). Cărtărescu îl numea pe Iovănel nici mai mult, nici mai puțin decât „glumă proastă”. M-a șocat epitetul vadimist și atunci, mă șochează și acum. Pentru că și Iovănel, și mulți alții de prin generația noastră îl iubeam pe Cărtărescu, studenți fiind prin anii 90-2000 la Litere, în București.

Îl iubeam pentru bibliografia lui, pentru cărțile lui, pentru referințele pop-culturale, pentru relaxarea în fața literaturii. Cărtărescu ieșea prin lecturi și efort personal dintr-o lume prăfuită literară, plină de coterii, cenacluri triste și întâlniri alcoolice cu poeții prin festivaluri județene.

Problema lui Cărtărescu cu Iovănel

De unde venea această ură, de unde venea cea mai dură înjurătură adresată chiar lui Mihai Iovănel, unul dintre cei mai harnici și interesanți critici literari încă de pe atunci? Cărtărescu era nervos că mai mulți critici îi cam beșteliseră volumul al treilea din Orbitor. În ziua de azi e un consens că acest volum al treilea e foarte slab. De ce era slab?

Recomandări

Ștefan Mandachi regretă că l-a susținut, l-a promovat pe TikTok și l-a votat pe Călin Georgescu: „Nu am verificat” | VIDEO

Ceva se întâmplă însă după 2000. Cărtărescu o luase încet-încet pe o pantă conservatoare, începe să „fetișizeze” cartea, lucru pe care îl făcea de ceva timp, dar noi ne-am dat seama mai târziu, începe să scrie literatură cu „L”, intră în lumea preoțimii de la Editura Humanitas unde, sub bagheta lui Liiceanu, toată lumea trebuia să fie de dreapta, să susțină politici de austeritate și să se plângă de incultura poporului.

Cărtărescu se politizase, intrase și în comentariu politic (cu rezultate dezastruoase, după părerea mea), iar acest lucru se vedea și în literatură, oricât de alambicat ar fi ascuns treaba asta printre fluturi și reverii.

Însă furia împotriva mai ales a lui Iovănel venea și din faptul că Iovănel, și alți câțiva din acea generație, era un predicator progresist al unei literaturi incluzive, una care nu lasă pe afară genuri întregi (SF, conspiraționisme literare, polițiste etc.); mai mult, Iovănel nu ierta politizarea mainstream prin care oamenii culturali „de bine” trebuie musai să propovăduiască liberalism antisocial, indiferent la sărăcie, condimentat cu o perpetuă paranoie anticomunistă. Iovănel chiar practica ceea ce Cărtărescu doar predica mecanic în tinerețe, influențat de bibliografia postmodernă.

Recomandări

Proteste în marile orașe ale țării, împotriva lui Călin Georgescu: „Tinerii vă strigă în cor, nu votați un dictator”| VIDEO

Acum însă, Cărtărescu chiar își poate smulge părul din cap. Pentru că, din critica românească, cele mai interesante rânduri despre cărțile lui apar tocmai în „Istoria” lui Iovănel.

Neoliberalismul economic la pachet cu postmodernismul literar

Criticul nu aruncă nici cu venin aiurea, nici nu e resentimentar, nu am găsit urme de răzbunare pentru felul în care s-a comportat profesorul de la Litere cu el în urmă cu mulți ani. Pur și simplu îi ia cărțile la citit și dă cele mai coerente interpretări și aprecieri unde e cazul.

Nu cred că va fi în stare să se revizuiască, Mircea Cărtărescu a intrat într-o spirală a victimizării, deși a fost răsfățat de toată lumea. Iar iritarea lui a ajuns, cum spuneam, ideologică. Lui Iovănel i se pare pe bună dreptate comică venerarea neoliberalismului economic la pachet cu postmodernismul literar, cu alte cuvinte fix ce nu făceau nici cei mai idealiști dintre scriitorii postmoderni vestici.

Cărtărescu nu va înțelege niciodată de ce râdem de această naivitate. Pentru că unora dintre noi, acea injectare de optimism neoliberal în anii cei mai duri economic, poate mai duri pentru generația noastră, cei care aveam 10-15 de ani în crunții ani 90, nu mai poate fi decât subiect de glumă.

Recomandări

Călin Georgescu reacționează la valul de proteste declanșate împotriva lui: „Sunt tată de băieţi, am trei băieţi, suntem o familie puternică, unită” | VIDEO

La ce bun istoria literaturii când nu citește nimeni?

Avea Mircea Cărtărescu în jurnal multe rânduri panicate despre starea cititului în România. La ce bun atâta muncă, atâta energie să scrii o carte când, și dacă ai noroc și talent să fii apreciat de toată lumea, te mai citesc doar câteva mii de oameni. Cărtărescu nota de fapt provincializarea și mai mare a mediului cultural românesc și necesitatea ieșirii peste graniță, asta dacă vrei să mai exiști ca scriitor. 

Și Iovănel crede același lucru. L-am întrebat cum vede viitorul apropiat și a spus că vede ca un scenariu perfect plauzibil o goană a tinerilor de a scrie într-o limbă de mare circulație și de a se integra în culturi unde se mai citește. S-ar putea ca literatura de limbă română să rămână o chestie de anticariat în vreo 10 ani. S-ar putea ca scriitorii să încerce și ei o „migrație de limbă”, pentru o viață mai bună, unii au încercat-o deja, nu fără succes.

Deși e plină de personaje semiobscure, „Istoria literaturii române contemporane. 1990 – 2020” este o lectură palpitantă. În fond, Mihai Iovănel a făcut un efort uriaș pentru noi toți, a parcurs vagoane de maculatură, presărată cu pietre prețioase, dar nu destul de citite (Adrian Schiop, Lavinia Braniște, Răzvan Rădulescu etc.), și a alcătuit o poveste coerentă despre ce mai înseamnă literatura azi. Și, mai ales, despre cum se vede lumea noastră recentă prin ochii scriitorilor.

Cum să se vadă? Cu orbiri, prostie, conspiraționism sau fanatism ideologic de diverse tipuri, fix ca-n viață. Cât despre citit, cum spuneam, cititul e infrastructură. Cititul înseamnă un salariu mai mare, care să-ți dea timp de ocupații solicitante. Înseamnă investiții în editori, traducători, scriitori. Or, la noi, cheltuielile culturale cele mai mari se cam duc în zilele orașului, capitale europene ale culturii și alte celebrări ale culturii fără cultură.

Distopia e deplină: de fapt, cheltuim mult pe celebrarea culturii și nu mai avem cetățeni educați și încurajați să și consume respectiva cultură.

La ce ajută grila ideologică

Am văzut că au apărut deja o serie de recenzii, unele rușinos de sumare, altele foarte bune. Din cele proaste am aflat iarăși ceva, că provincialismul nostru e în floare. Principala indignare a multora a fost că este citat Marx, că sunt pomenite clase sociale precum „burghezie” sau „mică burghezie”.

Iovănel își demască astfel, involuntar, criticii: înseamnă că n-au deschis o carte de sociologie în viața lor dacă se pot indigna de referințe și concepte banale precum astea, până și citarea lui Marx e banală, în afară de „sătuce” isteric anticomuniste precum România.

Reproșul de „stângism” e ridicol. Cartea nu face referință întâmplător la E. Lovinescu. Iovănel spune simplu: dacă am avut în istorie critici care și-au aplicat atât de clar, ba chiar mecanic, grila ideologică a literaturii, iar gestul lor ne-a fost de mare folos, de ce nu am face-o și acum? Iar ce grilă aplică Iovănel nu e una stângistă, e una mai curând de conformare la un puls ideologic firesc al momentului, o sincronizare cu un soi de status quo progresist occidental. Unii vor țipa că e „corectitudine politică”, ceea ce va fi iarăși amuzant.

Faptul că denunți naționalismele unui Călinescu sau ale unor scriitori și critici contemporani, faptul că arăți cât de sexistă e literatura română până de curând, toate astea sunt absolut necesare. Că doar nu ne așteptăm ca, dacă vreun adolescent deștept se apucă să citească „Bietul Ioanide” astăzi, să nu-i sară în ochi macho-ismul înfiorător al naratorului, dincolo de personaje.

Nu mai bine explicăm și contextualizăm decât să evităm problema? Sunt mult mai multe de spus despre cartea lui Mihai Iovănel, nu e spațiu aici decât să repet un îndemn: chiar dacă nu ați prea citit literatură română în toți anii ăștia, citiți despre ea, vă veți găsi cu toții personaje într-un fel sau altul într-o lume stranie, una pe care credeam că am înțeles-o, dar pe care am ratat cu naivitate și aroganță s-o înțelegem.

Mihai Iovănel, Istoria literaturii române contemporane. 1990-2020, Editura Polirom, 2021 

Urmărește-ne pe Google News