Istoria unei fotografii: motorul de la Reșița ca sinteză a modernizării și demodernizării României

Priviți această fotografie, primită de la „Reșița de neuitat”, pe care scrie Colectivul secției de Motoare Diesel, alături de primul motor (1960). Este făcută la Reșița la începutul anilor 60 ai secolului trecut. Ce avem acolo? Un colectiv de ingineri, muncitori și alți specialiști care au produs un prim motor diesel. Nu știu dacă e primul, în general, sau primul de asemenea anvergură. 

Cert este că e o lucrare importantă. Motorul e imens. Pare a fi un eveniment important: pentru ei și comunitate. Un motor diesel de o astfel de anvergură la acea vreme nu era la îndemâna oricui.

Știu, poate mă mai repet, dar nu dăunează nimănui să regândim anumite lucruri.

Departe de mine gândul de a plânge după fabrici și uzine – și mai ales clădiri. Am lucrat un an la uzina de frigidere: coșmarul vieții mele. Nu aș dori nimănui să ajungă în fabrici și uzine. Doar că viața e complicată și complexă: inginer sau căpșunar? 

Mai simplu: joburi care necesită un nivel ridicat de educație, calificate sau munci necalificate? Ce alegem? Ce-i îndrumăm pe copii cu tot respectul pentru toate muncile? Dar toţi ştim că ieșirea din sărăcie şi atingerea unui confort de viață mai ridicat, mai bine remunerat sunt date de cunoaștere, educație şi joburi cât mai calificate spre care tindem.

Recomandări

Dosarul „Ferma Băneasa”: unde a muncit Remus Truică în perioada detenției. Milionarul a fost eliberat din închisoare chiar la prima încercare

250 de ani de foc

Acum un an am stat puțin la Reșița: un oraş cu o istorie industrială fascinantă. O zonă spectaculoasă cu o istorie și mai spectaculoasă: acel Silicon Valley al industriei românești. Da, cu rădăcini în vechiul Imperiu Habsburgic. Atenție: după ce a trecut și a devenit parte a României Mari, tradiția locului nu a fost oprită, ci continuată. Când au venit comuniștii, tradiția nu a fost oprită, ci continuată: investiții imense în pregătirea de cadre, în dezvoltarea infrastructurii de producție etc. Au fost multe probleme, dar a existat o continuitate în dezvoltare.

250 de ani a durat focul – cu asta se mândresc reșițenii. 250 de ani de continuitate într-un domeniu atât de complex – metalurgie și industria constructoare de mașini – nu e deloc puțin, mai ales aici unde tradiția se termină înainte de a începe. Dar se pare că în noua configurație economică nu mai merge – totul la fier vechi și băgăm un hipermarket: 250 de ani de foc sunt stinși de un butoi de Coca-Cola. Tot roșu, dar altfel de roșu. De ce producție când putem consuma precum lăcustele.

Vor sări cei cu progresul financiar speculativ pentru care lumea e un bazar turcesc de speculă – așa cu fabrici și mine de bitcoini, cu start-upuri și munci imateriale, cu corporații IT de pus etichete pe borcane invizibile. Așa e noua lume. Pe bune?

Recomandări

Doctorița din Suceava acuzată că cerea pacienților cu cancer bani, miere, caşcaval şi brânză, condamnată la trei ani de închisoare

Bun. Să revenim la motor. Puțină atenție, căci e ideea centrală despre modernizare și dezvoltare a României.

La Reșița m-am văzut cu mai mulți ingineri de școală veche: din cei care au făcut motoare pentru vapoare & locomotive și turbine pentru hidrocentrale. Nu știam cum arată ele decât din poze. Un inginer care a lucrat în anii 70 la a treia generație aici din zonă, om care știe cu ce se mănâncă domeniul, mă întreabă: tu ai văzut cum arată un motor de vapor adevărat? Am văzut vapoare multe, am trăit în cele mai mare porturi din est, Odessa-Marea Neagră, Reni-Dunăre, m-am plimbat cu ele. Dar motor? Nu. 

Vezi blocul acela imens de vizavi? Ei bine, un motor de vapor e cam cât clădirea aceea. Poate exagera, dar nu mult. Și atenție. Vine informația care m-a dat gata: aici vine esența problemei dezvoltării. Zice: tot ciclul de realizare, de la concepere, proiectare, inginerie, turnare, producere de piese și realizare efectivă, se făcea aici. 

Atenție: nu era un puzzle cu piese din toată lumea, cu ingineri în Japonia, cu piese în Germania sau China și cu forță de muncă ieftină prin lumea a treia la asamblarea de montare. Cam cum se face acum: bogații cu munca supercalificată, de unde scot profitul maxim și „aborigenii” cu munca necalificată prost plătită, pe care o pot pierde ușor, căci muncă necalificată poate face oricine. Mai puțin muncă calificată. O, nu – tot ciclul de la creier, de la ingineria supercalificată la strungar și munca de jos – tot ciclul era aici între câteva străzi. Astăzi este de neimaginat așa ceva…

Recomandări

Ultimul nonstop care mai funcționează la Timișoara. Istoria instituției centrale în România anilor ‘90 – magazinul de la colțul blocului

Știți ce înseamnă această linie de concepere și producție, întregul ciclu de creație și producție a unor motoare de o asemenea anvergură? 

Asta presupune câteva lucruri: a) oameni superinstruiți, calificați, care pot produce o muncă cu o valoare inestimabilă; b) că acești oameni sunt rezultatul unui lung proces de educare (un inginer și un medic nu-i produci în 3 luni, ci în 30 de ani de educație sistemică); c) că există o infrastructură care pregătește această masă imensă de specialiști; d) că există o pregătire graduală pentru întregul ciclu: de la ingineri supercalificați la specialiști și muncitori medii, dar bine pregătiți să asigure întregul ciclu de producție; e) că există o piață în care ei se pot integra și practica aceste meserii; f) că există o continuitate, o dezvoltare etc.

Acestea sunt condițiile minime pentru dezvoltare. Nu poți face modernizare și dezvoltare fără acest minim ciclu – nu faci cu unii care culeg căpșuni, cu toată dragostea față de ei. Poți aduce toate investițiile lumii: cadrele rezolvă tot. Ai nevoie de oameni calificați, personal și cadre calificate (resurse umane e noua limbă de lemn). Mai ales azi.

Asta înseamnă modernizare și dezvoltare. Când ai un întreg ciclu de producție sau mai degrabă de oameni educați și infrastructura care să-i producă, procesul modernizării e aici. 

Da, poate să nu mai fie nevoie de motoare diesel – trecem pe alt tip de motoare. Producem altceva. Dar oamenii care au produs întregul ciclu și au realizat aceste minuni ale tehnicii pot trece oricât pe alte domenii. Fabrica, uzina, linia de producție, clădirea sunt cele mai ieftine lucruri. Cea mai scumpă și greu de realizat este resursa umană competentă – e nevoie de minimum 30 de ani de pregătire sistemică cu investiții enorme. Să produci căpșunari și culegător de sparanghel nu te costă nimic: munca necalificată însemnă damnare la subdezvoltare și sărăcie: în cazul nostru demodernizare. Respectăm toate muncile, nu asta e problema: dar nu asta e calea spre dezvoltare.

Firește, vor sări „experții sugativă” cu cifre și bitcoini, IT-iști și propagandiști ai bursei care cred că economia e o bișniță mai sofisticată: noii Caritas de Wall Street. Noi nu muncim, noi facem bani e doar parţial adevărat. Dacă ne uităm atent la dezbaterile din țările occidentale, vedem o amplă discuţie despre nevoia de reindustrializare, recalificare şi teama de zonele Asiei care au monopolizat producția, mai ales din obsesia Occidentului pentru dezindustrializare şi dislocarea ei în Asia. Dar e o altă discuție.

Nu trebuie să fii mare specialist ca să vezi cum cicluri imense de pregătire, de specialiști, de producție au fost distruse. Azi dacă am primi schițele MAN sau de alte motoare, nu ar avea cine să le descifreze, ca să nu mai vorbim să le producă și monteze. Simțiți diferența?

Resursa umană calificată, marea pierdere a ultimilor 30 de ani

Deprofesionalizarea unor pături imense prin distrugerea producției și împingerea lor spre zone necalificate fără a li se oferi nimic în loc: ingineri care vând blugi turcești – faimoșii ani 90. Prin distrugerea constantă a sistemului de educație tehnic de la universități la școli profesionale. În anii 90-2000 s-au pierdut nişte tempouri şi s-au distrus nişte cicluri şi o întreagă infrastructură educatională pe meserii tehnice.

Pentru că eu știu că un om care a făcut motoare pentru locomotive și vapoare, turbine pentru electrocentrale, mașini și alte minuni poate face orice, oricând. Un om care știe să facă doar munci necalificate nu poate face decât aceste munci prost plătite. Mai bine exportăm bușteni și importăm de la mobilă la scobitori. Mai nou, am văzut asta în pandemie, nu suntem capabili nici să ne facem niște măști banale pe care în anii 70 le făceau și copiii în școală. Mai bine exportăm forță brută de muncă necalificată.

Tragedia nu e că au dispărut fabricile și uzinele – le putem reface oricând. Tragedia e că am pierdut această infrastructură de pregătire și acest ciclu de resurse umane imens. Tragedia e că nu mai dispunem de resurse umane calificate, educate pe meserii reale – de la școli profesionale tehnice la decăderea universităților tehnice. Și nici nu mai avem cu ce  produce noile resurse umane tehnice calificate. Ba mai mult, cele puține pe care le producem le producem pentru export – aici rămâne tot mai puțină forță de muncă calificată. Iar ca să repornești mașinăria, ai nevoie de un ciclu de minimum 20 de ani de investiții sistemice nu doar în educație, ci și în oferta posteducație care să-i țină aici. Dacă vrem modernizare și bunăstare pentru toți. Căci pe cont propriu suntem deja ca lupii: ne halim singuri, nu trebuie să mai vină dușmanii.

Să sperăm că intrăm în epoca reinventării noastre – ar fi timpul.

Urmărește-ne pe Google News