Istoria și memoria românească trebuie să îl așeze pe Jacques Chirac – unul dintre cei mai longevivi președinți francezi, cel care a iubit profund România, ca pe soră mai mică a glorioasei Franța, pe care a servit-o printr-o carieră politică de 40 de ani – lângă marii prieteni contributori ai României de azi, europeană și euroatlantică.
Chirac a avut o slăbiciune constantă pentru România, încă
din primii săi ani ca politician francez de mare perspectivă. A susținut-o, a
certat-o, a iertat-o și a înțeles-o. Era un veritabil atlantist, pe cât era de
naționalist și de umanist. A murit azi, 26 septembrie 2019, la 86 de ani.
Destinul politic al lui Chirac este tumultuos, prolific, scandalos, curajos, contestat și adulat. A ajuns premier la 41 de ani, a fost primar al Parisului 18 ani, a condus Franța, ca președinte, timp de 12 ani (două mandate succesive, primul de 7 ani, al doilea de 5 ani).
Imediat după ce a devenit un “fost”, iar imunitatea prezidențială
i s-a ridicat, au curs dosarele penale pe numele lui, ca fost edil. Chirac,
primarul, a fost suspectat de corupție și de folosirea banilor publici în
scopuri personale.
A fost un luptător politic neobosit: a candidat fără succes pentru
postul de președinte, în anii 1981 și 1988. A fost ales abia în 1995 și 2002.
Presiunea uriașă suportată la vârful statului francez, timp de 40 de ani, i-a
măcinat perioada retragerii.
Confruntat cu atacuri cerebrale și pierderi grave de
memorie, ultimii 10 ani ai fostului președinte francez au fost dureroși pentru
familie și pierduți în uitare.
Dar faptele lui Jacques Chirac rămân.
A susținut intrarea
statelor est-europene în NATO
În timpul mandatelor sale, Franța a promovat un sistem de
integrare accelerată la nivelul Uniunii Europene, a aderat la moneda unică europeană
și a generat dezbateri ample în favoarea extinderii UE spre statele din est,
ieșite din blocul comunist.
Chirac a fost artizanul unor reforme care au inclus
reducerea mandatului prezidențial de la șapte la cinci ani.
Susținător încăpățânat al intrării cât mai devreme a statelor
europene estice în NATO, s-a opus vehement intervenției americane din Irak, în
2003.
Extraordinar cunoscător al Africii, fostul președinte
francez a fost un formidabil susținător al națiunilor independente africane, a
căror cultură ancestrală a reprezentat pentru Jacques Chirac o fascinație de o
viață.
Chirac și România – o
relație de iubire protectivă și sfătoasă
Jacques Chirac a vizitat România încă din 1975, ca premier.
Au urmat vizite oficiale, deplasări private în țara noastră. A fost un
susținător activ, vocal, vehement, autoritar al aderării României în rândul
Alianței Nord-Atlantice. A făcut-o cu patos, în timpul Summitului de la Madrid,
din 1997.
Fostul președinte francez a pledat pentru întărirea
flancului sudic al NATO, prin includerea României în alianță. Demersurile sale
nu au prins acel val de extindere. Chirac a vorbit la București, tot în 1997,
despre integrarea în marea cultură franceză a lui Eugen Ionesco, Emil Cioran,
Constantin Brâncuși, George Enescu, Elvira Popescu.
Cunoscător profund al mecanismelor Uniunii Europene, Jacques
Chirac a recomandat prudență în privința aderării României la UE și a angajat
Franța într-un parteneriat politic, economic şi social mult mai strâns, în
virtutea “prieteniei celor două vechi nații latine”.
Pe toată perioada celui de-al doilea mandat al său, Jacques
Chirac a fost un președinte francez vehement angajat pro-România în noua
Europă.
Foarte ambițios, a pledat mai mult pentru România în Europa
decât mulți politicieni români, de acasă. Ca dovadă, Chirac a fost și primul
care a deplâns nivelul slab al relațiilor bilaterale.
Vizitele prezidențiale ale lui Jacques Chirac în România,
din 1997 și 2006, au fost adevărate băi de mulțime, dovezi ale unei mobilizări
fără precedent, din dragoste și admirație pentru marele prieten francez.
Dar Jacques Chirac nu a fost mereu înțelegător cu România.
În 2003, a criticat dur poziţia unor ţări estice – printre care şi România – în
contextul războiului din Irak. Statele foste comuniste au fost acuzate că “au
fost uşor inconştiente” de pericolul pe care-l reprezintă prea rapida lor
aliniere pe poziţia americană. Pe scurt, au ratat “o bună ocazie să tacă”, o
expresie care îmi sună și acum în ureche.
O cină prezidențială
cu Chirac, la Cotroceni
L-am cunoscut personal pe fostul președinte Jacques Chirac,
în septembrie 2006, cu ocazia Sommet-ului Francofoniei.
Cu o lună înainte, plecam la Paris, trimis de președintele
României de atunci, Traian Băsescu, pentru câteva detalii privind vizita.
Discuțiile cu stafful său de la Élysée mi-au confirmat
admirația pentru statura prezidențială impecabilă a lui Chirac, care, deși
aflat în ultimul său an de mandat, epuizant, a acceptat mai multe puncte pe
agenda bilaterală, în marja Sommet-ului Francofoniei, de la București.
Ulterior, la cina prezidențială din cadrul vizitei, am putut
să îl cunosc pe reputatul om de stat Jacques Chirac. Jovial, foarte respectuos,
atent, spontan, excelent ascultător, cu un râs puternic relaxat, dar moderat,
președintele Franței a petrecut aproape două ore și jumătate cu omologul său
român, Traian Băsescu, alături de câțiva consilieri.
Ceea ce m-a frapat la liderul francez a fost paleta foarte
largă de subiecte istorice abordate, sfaturile date pe teme europene și
amintirile excepționale, păstrate în longeviva sa carieră politică și expuse
generos unui auditoriu restrâns. Iar președintele român și-a expus ideile și
convingerile despre lumea politică europeană, care l-au impresionat pe Chirac
prin acuratețea și profunzimea lor analitică. Practic, cei doi președinți au
continuat să se informeze reciproc – după tête-à-tête-ul din ziua respectivă -,
cu privire la aderarea României la UE, eveniment care s-a petrecut un an mai
târziu, în 2007.
Personalitate enciclopedică, Jacques Chirac a fost un lider politic
foarte cultivat, creștin, umanist, condescendent și aspru la nevoie, un
diplomat și un negociator neînduplecat, un patriot vizionar.
Franța îi datorează o trecere de succes între secolele XX și
XXI, în care rolul modelator cultural, economic, politic și militar a fost
servit cu demnitate și prestanță de cel pentru care românii s-ar cuveni să
păstreze câteva momente de reculegre.
În amintirea unui mare prieten francez.