Cazul Caracal scoate din societatea noastră ce are mai bun, dar și ce are mai rău.
Toată lumea știe câte ceva despre temuta mafie rusă, ce are însă ea ca specific e că penetrează puternic structurile statului, astfel încât nu mai înțelegi care este raportul de putere dintre cei doi, cine controlează pe cine: statul sau „vory v zakone” (hoți în lege), o expresie de origine rusă sinonimă cu ideea de crimă organizată.
Crima organizată din interiorul structurilor de forță ale statului este o problemă atât de mare, încât a căpătat chiar și o poreclă: „oboroten” (vârcolaci) li se spune polițiștilor care fac pact cu mafia. Un vârcolac de frunte este considerat colonelul Dmitry Zakharchenko, fostul șef al Departamentului pentru combaterea corupției din cadrul Ministerului rus de Interne, cercetat în prezent pentru luare de mită și obstrucționarea investigațiilor statului, întrucât își avertiza complicii în afaceri murdare de intențiile statului.
Asta mi-a amintit atunci când am citit despre complicitatea toxică dintre polițistul local și un reprezentant al clanurilor interlope, care se oferea “să-l ajute” pentru a o găsi pe Alexandra, trimițându-l pe piste false. Da, un polițist sau un serviciu secret – explică cel mai bun expert în mafia rusă, Mark Galeotti – se folosesc de informatori din rândul clanurilor interlope, pentru strângerea de informații, dar niciodată informatorul nu trebuie să știe misiunea pentru care este el folosit sau să influențeze într-un fel ancheta în derulare a statului. Ca să nu mai vorbim că verificarea informațiilor venite din partea unor surse îndoielnice este regulă de bază.
Din acest punct de vedere, o anchetă la nivelul întregii structuri MAI este obligatorie, pentru a descuraja practica, dacă ea chiar există, iar speța dezvăluită de Libertatea nu a fost un simplu caz izolat.
Peste tot în lume apar, din păcate, crime macabre, tragedii care răscolesc întreaga comunitate, erori umane, criminalitate sau rețele de corupție, diferența dintre un stat capturat acestor rețele și unul cu anticorpi împotriva lor este că cel din urmă restabilește, într-un final, ordinea socială și își trimite presupușii infractori în justiție.
Or acesta este singurul lucru pe care trebuie să-l demonstreze instituțiile statului cetățenilor săi, măcar în ultimul ceas, după bâlbele, minciunile și lașitățile de care au dat dovadă la izbucnirea tragediei.
Într-o țară cu mari probleme structurale în interiorul instituțiilor sale, cazul unui presupus criminal în serie scoate din societatea românească ce are mai bun, dar și ce are mai rău în ea.
Pe de o parte, a fost o efuziune copleșitoare de empatie și durere pentru ce li s-a întâmplat celor două adolescente și dorință reală de reformă. Pe de altă parte, slăbiciunile statului descoperite de jurnaliști au fost folosite de personaje cu agenda estică pentru a lansa mesaje conspiraționiste și antioccidentale în social media. Mesaje destul de ușor de răspândit, de altfel, atunci când chiar instituțiile statului conlucrează prin minciună pentru asta.
Când nu mai ai încredere în nimic, totul devine posibil, iar acest fond de confuzie devine cel mai fertil teren pentru conspiraționisme sau scenarii catastrofice care influențează electoratul în decizia la vot. Încă două-trei astfel de cazuri gestionate execrabil de către statul român, iar în toamnă, la alegerile prezidențiale, românii nu vor înțelege de ce și cum vor pune ștampila la vot.
Iar spre deosebire de America, o țară pățită, unde, după ce miza a fost atinsă, cetățenii de rând măcar au aflat cât de mult au fost manipulați emoțional și de către cine în decizia lor la vot, la noi, slabe șanse ca astfel de anchete în subteranele netului sau mass-media, precum cea asemănătoare raportului Robert Mueller, să existe vreodată.