ComenteazăTotul a început cu un anunț „pe surse” joi, 27 februarie, când mass-media din Turcia a început să răspândească zvonul cum că președintele Recep Taiyyp Erdogan ar deschide granițele cu Siria pentru ca aproape un milion de refugiați să iasă din ultima redută a opoziției siriene față de regimul Assad (provincia Idlib), în timp ce grănicerii de la frontiera cu UE ar fi primit ordin să nu-i oprească pe imigranții care doresc să treacă în Grecia sau Bulgaria.
Anunțul a venit pe fondul unui incident militar care s-a petrecut în nordul Siriei, unde 33 de militari turci au fost uciși în confruntările din Idlib, eveniment care a pus o presiune internă considerabilă pe regimul de la Ankara, care la rândul său s-a uitat la Europa pentru sprijin.
Însă cum sprijinul militar sau presiunile politice din partea UE s-au lăsat așteptate, Erdogan s-a decis să joace mai dur și să le arate europenilor două lucruri: că el și numai el controlează fluxul de migrație spre Europa și că ceea ce se întâmplă în Orientul Mijlociu privește în mare măsură și puterile Occidentale.
Cine sunt cei care încearcă în aceste zile să intre în Europa și de ce, cum a ajuns Erdogan să decidă când și cum se creează haos la granițele Uniunii și mai ales cât de absentă sau prezentă este Uniunea Europeană în conflictul din Siria, în rândurile de mai jos.
Imigranți sau refugiați
Ceea ce vedem acum la granița Turciei cu Bulgaria și Grecia sunt imagini care ar putea pune pe gânduri orice om de bună credință: aproximativ 4000 de imigranți, majoritatea din țări sau din regiuni care nu sunt afectate direct de conflictul sirian, majoritatea bărbați, tineri și care mai sunt uneori și violenți cu grănicerii eleni sau bulgari.
Este imaginea pe care extrema-dreaptă din diferite țări europene a reușit s-o asocieze cu imigranții și refugiații. Însă dincolo de aparențe, lucrurile sunt ceva mai nuanțate.
În primul rând există o distincție clară între refugiați și imigranți, indiferent din ce țară provin ei. Conform unei explicații a Înaltului Comisariat ONU pentru Refugiați (UNHCR), refugiații sunt persoane care fug de conflict armat sau persecuție.
Situația lor este adesea atât de periculoasă și intolerabilă încât ei traversează frontierele naționale pentru a căuta siguranță în țările vecine și astfel devin recunoscuți pe plan internațional ca „refugiați” cu acces la asistență din partea Statelor, UNHCR și altor organizații.
Ei sunt recunoscuți astfel pentru că este prea periculos pentru ei să se întoarcă acasă și au nevoie de un refugiu în altă parte. Aceștia sunt oameni pentru care refuzul azilului are consecințe potențial letale.
Mai mult, așa cum atrage atenția și UNHCR-ul, refugiații sunt definiți și protejați de dreptul internațional. Convenția de la Geneva din 1951 privind statutul refugiaților definește ce este refugiatul și prezintă drepturile de bază pe care statele ar trebui să le acorde refugiaților.
Unul din principiile fundamentale prevăzute de dreptul internațional este acela al nereturnării -refugiații nu ar trebui expulzați sau returnați în situațiile în care viața și libertatea lor sunt amenințate.
Ori în practică, acest lucru nu mai este valabil momentan. Cel puțin în anumite țări, care aleg să încalce drepturile refugiaților. În ultimele ore, atât Grecia cât și Ungaria și-au suspendat procedura de azil la graniță, invocând motive mai mult sau mai puțin plauzibile (inclusiv teama de coronavirus). Ori acest lucru pare să fi în contradicție cu termenii convenției din 1951.
Pe de altă parte, imigranții aleg să se mute nu din cauza unei amenințări directe cu persecuția sau moartea, ci în principal pentru a-și îmbunătăți viața prin găsirea unui loc de muncă în străinătate sau în unele cazuri pentru educație, reunificarea familiei sau alte motive.
Spre deosebire de refugiați care nu se pot întoarce acasă în siguranță, imigranții nu întâmpină astfel de obstacole la întoarcere. Dacă ei aleg să se întoarcă acasă, ei vor continua să primească protecția guvernului lor.
În realitate, ceea ce vedem acum la granițele Europei e un amestec de refugiați și imigranți. Sirienii și o parte din irakienii care se îndreaptă spre graniță au statut de refugiat în Turcia (însă nu și drept de muncă – unul dintre motivele principale pentru care vor să plece), însă afganii, iranienii și alte naționalități prezente în zone de frontieră sunt cel mai probabil imigranți economici. Ultimii din urmă au fost cei care au ajuns în primele ore la graniță pentru că sunt și cei care încearcă constant să intre în Europa și nu beneficiază de niciun fel de protecție din partea Turciei.
Pe de altă parte, imigranții din Idlib, vor ajunge în granița cu UE cel mai probabil în cursul săptămânii, în funcție de posibilitățile economice și capacitatea de mobilizare. Asta dacă vor ajunge vreodată, pentru că mulți poate aleg, din diferite motive, să rămână în Turcia și aproape de granița cu Siria, în speranța că se vor putea întoarce mai repede acasă.
De aici imaginile cu afgani și iranieni de la graniță și discursul intenționat înșelător al ministrului adjunct al Apărării din Grecia, Alkiviadis Stefani, care a declarat că toți cei care au fost arestați în ultimele zile sunt imigranți și niciunul nu provine din regiunea Idlib.
Așa-zisa violență de la graniță este un alt aspect îngrijorător pentru opinia publică, însă nu poate fi atribuită nici pe departe doar imigranților sau refugiaților și nici nu este reprezentativă pentru numărul mare de oameni prezenți în graniță.
În primul rând, incidente violente se înregistrează de ambele părți. Frustrați, obosiți și sătui să tot aștepte o soluție la situația lor, unele persoane recurg la proteste în fața cordonului de grăniceri care uneori se soldează cu incidente violente (de cele mai multe ori aruncatul pietrelor).
Pe de altă parte, grănicerii se fac vinovați la rândul lor de violențe împotriva imigranților. Conform unui raport Amnesty International, sute de refugiați au mărturisit că au fost abuzați, bătuți și chiar jefuiți de grăniceri în țări ca Serbia, Macedonia și Ungaria.
Cât privește amploarea violențelor, ea se rezumă la câteva zeci, sute de persoane de cele mai multe ori, în timp ce majoritatea covârșitoare a celor care încearcă să intre în Europa în aceste zile o fac în mod pașnic, fără să creeze incidente.
Un exemplu perfect în acest sens îl reprezintă protestele de la Horgos, o localitate aflată la granița Serbiei cu Ungaria, unde în 2015, mii de refugiați au fost opriți de autoritățile maghiare să meargă mai departe, ținuți zile întregi în soare și căldură fără acces la mâncare și asistență medicală, ca apoi, când într-un final au răbufnit și au protestat, să fie întâmpinați cu gaze lacrimogene și tunuri cu apă.
Cum a ajuns Erdogan să controleze fluxurile migraționale spre Europa
Oficial, Turcia găzduiește aproximativ 4 milioane de refugiați, dintre care 3, 7 milioane sunt sirieni. Este țara cu cel mai mare număr de refugiați din regiune, ceea ce presupune un efort logistic semnificativ din partea autorităților de la Ankara, însă în același timp și o pârghie de negociere pe plan internațional, în special cu Uniunea Europeană.
Nu e prima dată când Erdogan amenință Europa cu „valul de imigranți”. Înaintea declarațiilor de joi, președintele Turciei a mai folosit această retorică de câteva ori, ultima dată chiar în timpul conflictului de anul trecut din nordul Siriei, când armata turcă a bombardat regiunea kurdă numită Rojava. Nemulțumit că țările europene condamnau ofensiva militară, liderul turc a amenințat cu deschiderea porților, însă nu s-a ținut de promisiune.
Și de data această tot despre planurile militare ale Turciei în Siria e vorba. Până acum câteva luni, armata turcă, prin militarii și armamentul staționate în regiune, a menținut un status quo în care însăși prezența lor a reprezentat un scut de protecție pentru cei un milion de locuitori din Idlib. Însă acest lucru s-a schimbat săptămâna trecută, când 33 de soldați și-au pierdut viața într-un atac împotriva armatei siriene. Nevoit să reacționeze, Turcia încearcă să-și atragă de partea sa sprijinul UE și NATO, care până acum s-au rezumat la declarații de condamnare a escaladării violențelor din nordul Siriei.
Prin deschiderea granițelor către Europa, Erdogan speră să-i sperie pe liderii de la Bruxelles suficient cât să le forțeze mâna și să-i atragă de partea sa în conflictul din Siria, unde regimul Assad sprijinit de Rusia este la un pas de a cuceri ultimul teritoriu rebel.
Spre deosebire de 2015, atunci când sute de mii de imigranți au luat calea Europei cu acordul tacit al grănicerilor turci care pur și simplu au închis ochii la valul de oameni care ieșeau din țară în fiecare oră, de data asta Turcia pare mult mai implicată în organizarea fluxurilor de refugiați spre Europa.
Televiziunile turce au transmis în direct plecările autobuzelor din Istanbul spre graniță, într-o acțiune ce pare coordonată cu autoritățile, în timp ce autobuzele cu care imigranții sunt transportați la graniță par să fi fost oferite chiar de primăriile locale.
Oficial, granița va fi deschisă doar pentru 72 de ore începând de joi, însă acel termen a expirat demult și oamenii continuă să vină spre punctele de frontieră maritime sau terestre cu Grecia și Bulgaria.
Criza migrației din 2015 a schimbat atitudinea în Europa
Însă Europa nu mai e cea din 2015, când fluxul crescut de imigranți a luat autoritățile prin surprindere. 5 ani mai târziu, Europa este un continent unde extrema-dreaptă a cunoscut o creștere semnificativă în țări ca Germania, Italia, Austria sau chiar Ungaria. O bună parte din retorica cu care și-au consolidat puterea a fost legată de tema migrației.
Chiar și în România valul de nemulțumire față de imigranți a crescut în urma evenimentelor din 2014-2015. Potrivit sondajului INSCOP de la vremea respectivă, 84,6% dintre români declarau că nu sunt de acord ca refugiații/ imigranții să se stabilească în România (față de 80,2% în noiembrie 2015 și 65,3% în septembrie 2015), în timp ce 11% își exprimau acordul cu o asemenea perspectivă (față de 16,1% în noiembrie 2015 și 26,5% în septembrie 2015).
Și asta fără ca România să fi fost pe ruta migrațională la vremea respectivă și fără ca un număr semnificativ de imigranți să ceară azil în țara noastră.
Însă Uniunea Europeană a înțeles repede mesajul pe care cetățenii îl trimiteau și pericolul populismului la nivelul continentului, așa că în martie 2016 a încheiat un acord cu Turcia prin care guvernul de la Ankara se angaja să împiedice noii refugiați să ajungă pe malurile sau la granițele terestre ale Uniunii, în timp ce Bruxelles-ul oferea la schimb ajutor financiar în valoare de 6, 6 miliarde de euro pentru găzduirea celor în căutare de azil.
Evdent, acordul a fost criticat de o serie de organizații internaționale pe motiv că încalcă drepturile fundamentale ale refugiaților, însă UE a decis să aleagă securitatea și liniștea politică cu costul vieții și siguranței sutelor de mii de refugiați care se îndreptau la vremea respectivă spre Europa.
Astfel europenii au stat departe de conflictul din Siria și problema refugiaților, în timp ce Turcia i-a tratat pe refugiați ca cetățeni de mâna a doua, fără drept de muncă și cu mecanisme de integrare socială restrânse. În tot acest timp, conflictul din Siria a escaladat și a devenit din ce în ce mai complicat de deslușit chiar și pentru cei mai fini observatori, în timp ce Ankara a înțeles că are mână liberă să facă ce vrea cu refugiații, dar mai ales cu regimul Assad, a cărui prezență este percepută ca o amenințare directă pentru Erdogan.
Zilele următoare vor fi extrem de importante în ceea ce privește problema migrației și a refugiaților. În primul și în primul rând nimeni nu știe cât timp va menține Erdogan deschise granițele. Dacă un milion de refugiați din cei 4 câți sunt în Turcia acum vin spre granițele Europei, nicio formă de securitate și gard nu-i va putea opri să intre.
În același timp, Uniunea Europeană are o șansă unică să sprijine țările aflate pe granița cu Turcia – Grecia și Bulgaria – în mod concret și cu resurse reale, nu doar cu declarații vagi și amenințări voalate. Și nu în ultimul rând, evenimentele din aceste zile vor da măsura umanității și solidarității cetățenilor europeni cu cei care dorm sub cerul liber în așteptarea unei rezolvări a situației umanitare din ce în ce mai grave.