ComenteazăDouă plante care, asemenea halucinogenelor, definesc stiluri de viață, temperamente și estetici diferite, chiar dacă între ele nu există doar competiție, ci și complementaritate. Nici nu ne-am putea imagina modernitatea europeană fără dublul exotism al aromelor de cafea sau ceai.
Ambele au fost daruri ale descoperirilor geografice, au implicat o fază colonială, cu tot imaginarul ei imperial și rușinea muncii forțate pe plantații, așa cum ambele ne sunt de mult familiare, printr-o treptată democratizare, ce pare să-și fi atins apogeul după reunificarea post-comunistă a Europei.
Cele două licori, declinate în mii de variante, origini, calități și combinații, au intrat acum – via Starbucks – într-o fază globală: nu cred să mai existe vreo metropolă unde industria cafelei și a ceaiului, desfășurată într-o uriașă cromatică gustativă, să nu fi subjugat milioane de consumatori, satisfăcând toate capriciile, fanteziile și buzunarele.
Pentru cei din generația mea, care și-au trăit primele (aproape) trei decenii de viață în comunism, deliciile acestea cotidiene au fost inițial prohibite.
Cartea cafegiului Gheorghe Florescu – o nemiloasă radiografie a contrabandei din vremea dictaturii – aduce dovezi elocvente despre relația dintre putere și plăcere, într-o economie a penuriei cronice.
Pentru muritorii de rând, ceaiul era doar negru, rusesc sau chinezesc, în cutii cartonate (rareori metalice): un produs proletar, de bază, cu gust amar și sugestii mizerabile.
La rândul ei, cafeaua era o a doua monedă, alături de faimoasele pachete (sau cartușe) de țigări Kent. Dacă în anii deschiderii (1967-1974), centrul Bucureștiului oferea, pe lângă baruri și unele alimentare mai răsărite, cafea proaspăt măcinată, din saci cu inscripții ciudate, care călătoriseră îndelung pe vapoare-cargo, nu același lucru se petrecea în ceaușismul târziu, când surogatele din orz, sarcastic botezate „nechezol”, fierbeau trist în bucătării reci, pe câte vreun aragaz agonic.
Dispariția cafelei sau a ceaiului divulga frica regimului față de socializarea liberă, clasic prilej de „comploturi” antisistem: nu existau suficienți turnători la Securitate pentru o țară în care cafenelele și ceainăriile ar fi proliferat nestingherit.
Întrucât ceaiul și cafeaua denotă răsfățul convivial și burghez, impetuozitatea consumului și explozia unei culturi hedoniste s-au produs spectaculos, după 1990.
La trei decenii de la revenirea acestor mărfuri emblematice pe o piață în fine descentralizată, observăm recuperarea frenetică a timpului pierdut. Importatorii, comercianții și patronii de bistrouri, cafenele & ceainării au multiplicat creativ oferta, iar giganții mondiali ai cafelei și producătorii de aparate pentru prepararea ei se pot lăuda cu cifre de afaceri în continuă creștere.
Dacă primele „locații” abordate au vizat cartierele șic, locuite de noii îmbogățiți, vedem acum – după cum îmi semnala un prieten – că au apărut cafenele fancy și la parterul unor blocuri interbelice (norocos nedemolate) din Piața Muncii sau alte zone teoretic neatractive.
Cafenele „comunitare”, cu clienți oarecum stabili, din vecinătate: exact ca la Paris, Londra, Berlin, New York, Barcelona, Lisabona sau Stockholm.
Cafeneaua „de alături”, unde vorbești ce vrei, urmărești pe plasmă meciuri de fotbal, îți verși necazurile și îți împărtășești bucuriile, savurând totodată un cappuccino sau o ceașcă de Earl Grey, devine pe zi ce trece o instituție neprețuită: ea este simultan un refugiu și un prilej de relaxare, un paliativ contra singurătății urbane și spațiul unde se înfiripă noi relații, când superficiale, când semnificative.
Nicolae Ceaușescu a hotărât prefacerea unui birt din Piața Dorobanți în lactobar, pentru ca mereu afumatul său părinte, Andruța, să nu mai „dea din casă”, în compania unor bețivi anonimi. Sărbătorind actualul Eldorado bucureștean al cafelei și ceaiului, nu mă pot opri să-mi imaginez figura indignată a bătrânului dictator stalinist care, din cazanul său incandescent, asistă la parfumatul triumf al capitalismului pe meleagurile României socialiste.
*Pentru cititorii noștri ceva mai tineri, lactobarul era un local în care se serveau și produse lactate de tip iaurt, lapte bătut în sticluțe sau borcănașe. (n.red.)