3 comentarii„Las Fierbinți”, un serial de comedie ce are o lungă existență (a debutat în 2012), este difuzat în prime-time de trei ori pe săptămână: marțea, miercurea și joia.
În această comedie de situație (sitcom) sunt urmărite momentele amuzante din viața unei mici comunități rural-urbane din județul Ialomița; orășelul agricol Fierbinți-Târg nu este departe nici de București (aflat la peste 40 km distanță), nici de Urziceni (circa 30 km).
Personajele acestei comedii sunt toate caricaturale. Nu există nici un personaj cât de cât normal în acest serial.
Portretul bărbaților pe care nu te poți baza
Celentano este un bețiv incurabil, șleampăt și sașiu.
Prietenul lui, Firicel, este la fel de avid de băutură și, pe deasupra, și mare bătăuș (smardoi) – cu o palmă sau un pumn îi doboară pe toți.
Dorel, fratele cârciumarului Bobiță, are probleme psihice și, conform stereotipului, bun de… nimic.
Robi, polițistul comunității, este și el de o prostie candidă. Nu are personalitate. Primarul Vasile este uns cu toate alifiile.
Ardiles este imbecil de-a binelea. Poartă niște ochelari crăpați, imposibil de folosit de un om normal.
Giani este un tânăr pierde-vară, unul pus tot timpul pe combinații și șmecherii. Niciodată nu are bani și așteaptă tot timpul o bere/cafea cadou sau „pe caiet”.
Brânzoi este un țăran tăntălău, unul ce nu are deloc simțul realității. Spre exemplu, dacă Celentano și Firicel vin să-i meșterească prin casă, aceștia nu o fac decât cu scopul de a se culca și cu nevasta lui, iar Brânzoi, candid, le spune că dacă „meșteresc” bine, le dă o plată pe cinste.
Femeile sunt, și ele, ilustrate ultracaricatural
Aspirina este prostituata comunității, una ce face mici expediente primindu-i pe toți bărbații orășelului.
Gianina este tânără, frumoasă, dar foarte tontuță.
Nimic din realitatea macist-rurală nu o mișcă, ea tot timpul este candidă și nu înțelege glumele porcos-sexuale. De fapt, toate femeile sunt caricatural înfățișate și toate caută să-și înșele bărbații – sunt femei ușoare, dispuse să se culce cu te miri cine, pe te miri unde.
De fapt, ce-i unește pe acești oameni, ca un fir invizibil, dar totuși omniprezent, este lenea, incapacitatea de a munci ordonat, în spiritul eticii capitaliste.
Toți au ocupații imprecise sau sunt niște funcționari vai de capul lor, pe deasupra și corupți – polițistul, primarul, mărimile de la județ ce le calcă mica urbe prăfuită. Absolut toți sunt îmbrăcați țărănește, adică prost. Pentru toți, civilizația începe la Slobozia, iar Bucureștiul pare din filmele SF.
Toți visează la luminile orașului, bărbații se gândesc la femei excepționale, de urbe mare
Când Giani vine acasă cu o tânără de la oraș, agățată misterios prin Gara de Nord, Bobiță, și prin el toată comunitatea, salivează cu grație. Undeva acolo nu departe, în orașul mare și inaccesibil, niște haine splendide cad bine pe trupurile precaute.
Nu e cazul acestor prăpădiți din câmpie, al căror rost pe lume nici ei nu-l știu precis. De fapt, cum spune tema muzicală a serialului, „Zarița Zanga”, interpretată de Mihai Mărgineanu, Ardiles în sitcom, totul, dar absolut totul este „la mișto”.
Poate că vor spune unii că rolul acestui serial de televiziune este amuzamentul. Poate fi și autoironia, gluma, umorul, „o, țară tristă, plină de umor”, dar, în opinia mea, principalul efect, nu spun că unul conștient, este cel ideologic.
Românilor li se picură cu pipeta, trei zile pe săptămână, prin acest serial, că ei sunt leneși, proști, îmbrăcați aiuristic și cu habitusuri de consum ultraîndoielnice.
Dar dacă ne uităm la milioanele de români care se scurg afară, ca într-un imens val de migrație, ei bine, aceștia nu sunt văzuți acolo în Occident ca puturoși și fără chef de muncă. Ci dimpotrivă. Așa cum scrie, negru pe alb, în acest reportaj publicat de Libertatea din Danemarca, unde danezii nu se sfiesc să spună: „Românii nu se alintă. Muncesc din greu și sunt respectați”.
Ce reiese? Nu românii sunt leneși, ci salariile foarte mici sau lipsa locurilor de muncă din țară îi fac inutili. Când sunt relativ corect răsplătiți, sau mult mai bine plătiți decât în țară, aceștia muncesc, trag la jug și produc ore-muncă în țările din vestul Europei.
Ceea ce se întâmplă are legătură cu faptul că România de azi este o societate extrem de polarizată, cu inegalități incredibile între clasele sociale. Iar neoliberalismul, definit ca o ideologie a capitalismului global, una ce exaltă virtuțile pieței libere, acea „mână invizibilă” a lui Adam Smith, reprezintă norma în România de azi.
Neoliberalism și polarizare socială
Logica neoliberală se bazează pe retorica libertății individuale, responsabilitate personală la pachet cu virtuțile privatizării, ceea ce Paul Krugman numea „market fundamentalism”.
Iată de ce piața liberă și liberul schimb sunt acolo la loc de frunte, iar în numele acestor idei au fost implementate politici draconice pentru marea masă a populației, austeritatea fiindu-le dragă adepților neoliberalismului.
Inegalitatea, de clasă, regională etc., nu ar fi posibilă fără o legislație care să favorizeze polarizarea marilor averi. Iată de ce, ceea ce spuneau în timpul revoluției americane John Jay, John Adams sau Madison atunci când făceau referire la modul de guvernare („Cei care dețin – economic – această țară ar trebui să o guverneze.” – Jay și Adams; pentru Madison, scopul guvernării trebuia să fie acela de a proteja minoritatea opulentă de majoritate).
Cum am depolitizat populația
Decorul nu pare a fi diferit de realitățile din România postcomunistă. Democrația mai poate aștepta și, da, guvernarea se produce în contra etosului colectivist, ba chiar împotriva principiilor liberalismului clasic. Prin urmare, nu putem spune că nu funcționează la parametri foarte buni neoliberalismul zilelor noastre. Dar după cum spunea McChesney, „capitalismul funcționează cel mai bine atunci când (doar) elitele iau deciziile fundamentale, iar cea mai mare parte a populației este depolitizată.”
Urmărind dinamica participării la vot în cei peste 30 de ani scurși din 1989, se poate lesne observa cât de depolitizată este marea masă a populației și cât de funcțional este clientelismul electoral între alegeri și în timpul fiecărui scrutin electoral.
Blamarea oamenilor de jos cu ajutorul televizorului
Anumite analize de discurs au arătat cum o ideologie politică particulară, în cazul nostru neoliberalismul, își găsește un canal foarte bun de comunicare prin intermediul emisiunilor de divertisment – realty show-uri sau anumite seriale de comedie.
În articolul lui Eriksson despre Suedia, într-un docu-soap, Ullared, categoriile sociale sunt ironizate pentru gusturile lor culturale, habitusurile de consum etc. În acest tip de discurs, șomajul sau sărăcia e reprezentat ca un simptom moral al subclasei, a cărei excludere îi revine, este doar responsabilitatea clasei respective, politicul fiind astfel spălat pe mâini și exonerat de orice răspundere.
Într-un alt articol, Irena Reifová arată cum, prin intermediul realty-urilor de televiziune, categoriile populare (working-class strata) sunt stigmatizate.
Realitatea de zi cu zi de la televiziunile din Cehia nu reprezintă altceva decât un laudatio pentru modul de guvernare neoliberal, la pachet cu exaltarea stimei de sine și a individualismului.
Articolul decriptează mecanismele media prin intermediul cărora sunt stigmatizați cei ce nu respectă normele neoliberale dintr-un sistem (ceh) postsocialist.
Coda – Dumnezeul muncii în spiritul eticii protestante
Într-unul dintre episoadele din „Las Fierbinți”, Dumnezeu în mila-i coboară pe pământ, aici printre muritori, pentru o întâlnire de planning și dezvoltare personală cu Giani, tânărul taie-frunze-la-câini.
Dumnezeu, în chip de bătrânel bărbos-imaculat (vezi captura de mai jos), și-a luat timp din existența-i mult prea ocupată să-i citeze pe ocolite din Max Weber (Etica protestantă și spiritul capitalist) și să-i facă apologia muncii ordonate și ritmice.
Îi dă o sută de lei pârlitului rural și-i spune să-și ia de mâncare, dar și un anunț de mica publicitate, iar dintre filele și anunțurile nenumărate ale gazetei, Giani va trebui să-și caute cu acribie locul de muncă ce-i va da sens vieții lui acum complet nefolositoare.
- Pune osul la muncă!, așa-i spune Dumnezeu cu zâmbetul pe buze, iar Giani, extrem de agasat, replică:
- Te rog eu nu mai zice cuvântul acesta că mă sufoc când îl aud…, te rog eu frumos…
În final, Giani jură că-și va căuta loc de muncă, dar nu promite nimic. Cumva, nici măcar bunul Dumnezeu în milostenia-i nu-l poate pune pe leneșul nostru pe șine.
Anii când japonezii erau priviți drept leneși
Într-o carte de popularizare, Samaritenii cei răi. Mitul liberului schimb și istoria secretă a capitalismului (Iași: Polirom, 2012), economistul sud-coreean Ha-Joon Chang includea un capitol intitulat „Japonezii leneși și germanii hoți. Sunt unele culturi incapabile de dezvoltare economică?”.
În acest capitol, Chang trece în revistă anumite epitete ce i-au însoțit pe japonezi, coreeni sau chiar germani în timpurile premodernității economice.
Spre exemplu, la 1903, misionarul american Sidney Gulick, în Evolution of the Japanese, îi portretiza cam aspru pe oamenii din Țara Soarelui Răsare: „dau impresia că sunt… leneși și extrem de indiferenți față de trecerea timpului” (în Chang, p. 177). Indolența era obișnuit asociată cu firea germanilor – asta înainte de Primul Război Mondial.
Mary Shelley, autoarea cărții Frankenstein, după o altercație cu șoferul său german, scria: „Germanii nu se grăbesc niciodată” (ibidem, p. 178), iar un producător francez ce angajase muncitori germani se lamenta că aceștia „muncesc cum vor și când vor” (p. 178). La fel în Coreea, înainte de boomul economic, prin anii ‘60 ai secolului trecut, încă exista expresia „timpul coreean”, ceea ce însemna că la o întâlnire te poți duce oricând și cu oricâtă întârziere, oricum acești oameni mici și pricăjiți, ilustrați și ei ca leneși, nu au nimic de făcut și vor sta la întâlnire până la Sfântu Așteaptă.
De fapt, ne spune Chang, „cultura este complexă și dificil de definit. Ea influențează dezvoltarea economică, dar dezvoltarea economică este cea care influențează și mai mult cultura.” (ibidem, p. 194) Cultura nu este implacabilă, iar anumite politici publice din zona economică pot schimba forme de comportament și habitusuri culturale.
Nu poporul ironizat face politicile economice greșite
Iar în cazul românesc, noi ne amuzăm de anumite comportamente culturale din zone rurale sau din urban mic, exaltând virtuțile individuale specifice actualei modernități economice neoliberale, dar ne prefacem că nu vedem că politicile economice sunt variabila definitorie pentru actualele evoluții cultural-social-societale din țara noastră.
Cum ar veni, punem carul înaintea boilor și identificăm un fals public enemy, unul pe care-l caricaturizăm la foc automat.
În opinia mea, modul în care precariatul este ilustrat în imaginarul socio-cultural din România ultimelor trei decenii dă seama de eșecul societal și marasmul economic în care băltim. Misera plebs nu sunt chiar misera plebs, oameni care sunt săraci pentru că sunt leneși. Ei sunt acolo în piețe și vând legume și zarzavaturi, sunt acolo pe scara blocului, pe care o spală și o curăță, sunt acolo să ridice gunoiul, să vândă la supermarket în ritm alienant sau sunt acolo în Europa de Vest, trudind în fabrici, pe câmpii sau îngrijind bătrânii neajutorați.
De fapt, ceea ce-i lipsește colectivității România este o etică a onestității în sensul înțelegerii problemelor cu adevărat reale care ne desenează conturul destinului nostru colectiv. Destin mult mai divers ca să fie înghesuit de trei ori pe săptămână în „Las Fierbinți”.