ComenteazăCu mult înainte de telemuncă, teleșcoală, telecălătorii și televiață ne obișnuiserăm cu un anume soi de relații amicale la distanță. Intram și continuăm să intrăm în legătură cu oameni pe care nu i-am văzut niciodată și pe care nici nu aveam să-i vedem vreodată în carne și oase. Ne folosim de Facebook (sau Facebook se folosește, deseori, de noi) pentru a comunica des cu oameni pe care, altfel, n-am prea avea cum să îi întâlnim în lumea reală. Cât de reală mai este și lumea asta, mai ales acum, când, ca să supraviețuim unui virus agresiv, suntem sfătuiți tocmai să evităm întâlnirile și apropierile.
Pe 2 decembrie, poetul Florin Iaru, colegul meu de trei decenii de la Cațavencu/ii, pe care, de asemenea, nu l-am mai văzut la față de dinainte de Crăciunul trecut, anunța pe contul lui de Facebook moartea unui om real, pe care, s-a dovedit, foarte mulți îl știam doar virtual:
„Laurențiu Catrina a murit în dimineața asta, de COVID. Era cardiac și știa că, dacă se îmbolnăvește, are toare șansele (neșansele) să piardă bătălia.
Așa s-a și întâmplat. Pentru că unii deștepți nu poartă botniță. Pentru că virusul nu există. Pentru că oricum murea.
Somn ușor, Gică Contra!”.
Și au început să curgă postările. Mulți, foarte mulți oameni îl știau pe Laurențiu. Era foarte activ în mediul online, împărtășea opinii și impresii cu mulți. Pe mulți ne trăgea de urechi, atunci când nu-i plăcea ce scriam. O făcea ferm și elegant. Dar ferm. Și, atunci, discutam.
În cazul meu, discordia apărea atunci când vorbeam despre Crin Antonescu. Aveam păreri diametral opuse, mai ales de când îl consideram pe fostul președinte PNL principalul artizan al ratării modernizării Constituției.
Și, totuși, Laurențiu avea mereu argumente. Valide sau nu, ca și ale mele. Ne ciondăneam puțin, public, dar mai ales în mesageria privată, și ne despărțeam neconvinși, ambii. Și revenea, mereu.
Într-un fel, am descoperit și din postările provocate de moartea lui, Laurențiu Catrina ținea sub strictă supraveghere o bună parte a societății vizibile românești. Era un câine de pază al câinilor de pază, o voce lucidă și informată, care încerca să ne distragă din obsesiile noastre. Acum, că nu mai e, am aflat că era atent și la nevoile unora dintre semenii noștri pe care mulți îi ignoră și dona constant pentru diverse cauze.
Sunt sigur că viața lui a fost mult mai bogată decât prezența lui online. Dar nu pot ascunde că m-a uimit câți oameni îl știau, câți interacționaseră cu el în online și îl regretă acum.
Mulți dintre noi puteam spune, până mai ieri, că n-am cunoscut pe cineva care să moară din cauza covidului.
Acum cunoaștem, așa cum și atât cât poți cunoaște pe cineva în aceste amiciții online. Mai știm, aceiași dintre noi, că Laurențiu s-a stins într-o completă nepăsare a sitemului medical, „afectat” de minivacanță. Am aflat asta tot online, din postarea unei persoane apropiate lui.
Până la ora 13 a zilei de 3 decembrie 2020, 11.876 de persoane au murit din cauza infectării cu SARS-CoV-2. Cu sau fără comorbidități.
Unii au murit în condiții goraznice, nedemne de secolul ăsta. La Piatra Neamț, la Reșița, poate chiar la Fetești sau Slobozia. Nu putem schimba asta, nu putem da timpul înapoi. Putem, însă, din respect pentru cei care s-au dus, pentru toți, să fim mult mai atenți, mai activi și mai guralivi în jurul acestui sistem care devine, pe zi ce trece, circumstanță agravantă pentru orice boală.
Până de curând, știam pe cineva care n-ar fi renunțat decât mort să-și apere principiile.