Lecția grevei și cosmica ipocrizie a unui deceniu de „România educată”: când nu faci ce spui că faci, criza devine sistemică 

După 18 ani de apatie civică – sau de resemnare asortată cu soluții improvizate de rotunjire a veniturilor – profesorii români alocați ciclurilor preuniversitare au intrat (de peste trei săptămâni) în ceea ce va fi probabil cea mai lungă grevă din acest domeniu, aflat într-o vizibilă criză. 

Factorul declanșator ține de percepția că profesorii de școală generală și liceu sunt remunerați sub importanța muncii lor. Întrucât salariul exprimă implicit aprecierea socială față de o anumită activitate profesională, el trebuie ajustat în conformitate cu lozinca deceniului Iohannis: „România educată”, așa cum s-a întâmplat deja cu salariile cadrelor universitare, a căror situație materială a fost ameliorată (deși bugetul afectat cercetării rămâne rahitic). 

O revoltă alimentată de una dintre realitățile deceniului prezidențial 

Așa cum românii care aveau să fie finalmente gazați de jandarmi, pe 10 august 2018, erau corporatiști și „diasporeni” enervați de cocoțarea la guvernare a unor impostori cleptocrați, și „dascălii” părăsiți de dna ministru Deca (total depășită de situație) sunt agasați nu doar de subfinanțarea deja cronică a Educației Naționale, ci și de faptul că avem o clasă politică organizată prin contraselecție: prea mulți oameni cu studii aproximative, tardive sau cu CV-uri falsificate ajung în guvern, prea mulți clienți politici de o jenantă incompetență sunt puși la butoanele unor instituții publice dotate cu bugete imense, în vreme ce corpul profesoral mediu, care educă generațiile următoare, tinde să devină un lumpen proletariat cronic batjocorit. 

Profesorii nu-și mai ascultă liderii sindicali îmbogățiți grație complicității cu partidele politice. Vor să fie integrați și din punct de vedere financiar în domeniul funcției publice. Se știe că, la noi, angajații statului sunt mai bine plătiți decât cei din privat: descoperim aici însăși esența iliberalismului postcomunist… 

Atât timp cât alte categorii profesionale (uneori la fel de numeroase, precum cei din instituțiile de forță) primesc anual bugete mărite și salarii adesea invidiabile, profesorii își doresc să fie de facto asimilați  în „Sistem”. 

Din păcate pentru ei, sfera publică e deja umflată salarial până la pragul exploziei, iar beneficiarii ei sectoriali nu sunt deloc dispuși să renunțe la privilegiile dobândite, pe care le vor apăra în instanță, cu argumentul constituțional că un drept deja „născut” nu poate fi amputat, așa cum orice lege se aplică în viitor, nu retroactiv. 

Situația nu-și va găsi o rezolvare facilă, în pofida strădaniilor la care pare înhămat dl ministru Budăi. Pe de o parte, au ieșit la iveală serioase găuri în colectarea taxelor. Inflația a ros obiectiv puterea de cumpărare, iar România se împrumută mai scump, chiar dacă miliardele alocate ei prin PNRR sunt încă disponibile. Numai că – ghinion! – banii respectivi sunt condiționați de implementarea unor reforme structurale, pe care USL 2.0 nu vrea sau nu știe să le concretizeze. Mai degrabă nu vrea, aș spune, pentru că toți clienții politici mufați la fonduri publice sunt rude cu cei care adună voturi în teritoriu… 

România educată, dincolo de lozinci

Pe de altă parte, profesorii nu pot amenința cu emigrarea, așa cum au făcut medicii, care au primit pe această bază salarii consistente. În fine, pentru ca furtuna să fie perfectă, propaganda oficială i-a împins pe mulți părinți să critice greva, pentru ca încheierea situațiilor școlare să nu le pericliteze planurile de vacanță și fructificarea admiterii unora dintre elevi în universități din afara țării. 

În căutarea democratică a unui compromis care să stingă acest uriaș conflict de muncă, realizăm, printre altele, cât de mult ne costă populismul. Căci există în deceniul de lozinci despre „România educată” o cosmică ipocrizie.

Formal, cele mai bune intenții au fost mereu declarate: „Zero toleranță față de plagiat!”, „Vrem o societate meritocratică!”. În realitate, lauda retorică la adresa „dascălilor” (și a excelenței în general) a fost spulberată prin evidenta marginalizare a elitei intelectuale prooccidentale, de totalul dezinteres față de cultură, lectură și industria cărții, dar și prin ratarea spectaculoasă a tentativelor de reducere a ratei de analfabetism funcțional sau a fenomenului de abandon școlar. 

E momentul ca trecătorii noștri guvernanți să priceapă că opoziția permanentă dintre ce declari și cum acționezi poate bloca o întreagă societate. Și că nu ne permitem un asemenea blocaj tocmai acum, când avem un război la graniță, când trăim într-o atmosferă colectivă tot mai tensionată și nutrim totodată pretenția de a fi admiși în OECD, organizația celor mai dezvoltate state la nivel global. 

Foto: Inquam Photos/Simion Sebastian Tataru

Urmărește-ne pe Google News