Astăzi este Ziua Internaţională a Copiilor Dispăruţi. Zi în care ar trebui să ne amintim chipurile şi numele celor pe care părinţii lor îi aşteaptă încă acasă.
În România sunt peste 250 de cazuri vechi de dispariţii de minori, rămase nerezolvate.
Majoritatea acestor dosare au fost clasate, odată cu trecerea timpului, deşi copiii nu au fost găsiţi, iar familiile lor nu au primit niciun răspuns. Unele dintre cazuri sunt suspiciuni de omor, niciodată cercetate până la capăt.
Cei mai mulţi dintre aceşti copii au dispărut înainte de 2005, când poliţiştii puteau aştepta 48 de ore înainte de a declanşa procedurile de căutare. Indiferent de vârsta copilului sau de circumstanţele dispariţiei.
În 2005, procedurile s-au modificat, dar cazurile nerezolvate de dispariţii în împrejurări suspecte au continuat să se adauge în statistici. Pentru că mentalitatea unora dintre poliţişti şi magistraţi a rămas aceeaşi. La fel, şi lipsa de reacţie a societăţii civile.
Părtaşi la crimă, nicio pedeapsă
Cazul Alexandrei Măceşanu este cel mai recent exemplu de notorietate națională. După ce adolescenta a sunat la 112 din casa răpitorului, implorând să fie salvată, poliţiştii şi procurorii au bâjbâit o zi întreagă pe străzile din Caracal şi-apoi au stat de planton la poarta lui Dincă, aşteptând cântatul cocoşilor, înainte de a descinde.
În orice ţară civilizată, cei care, acţionând astfel, au devenit părtaşi la crimă, nu mai aveau ce să caute nici în poliţie şi nici în magistratură. În orice ţară civilizată, societatea ar fi refuzat categoric să mai lase vieţile şi siguranţa copiilor la cheremul unora care şi-au dovedit deja limitele profesionalismului. În orice ţară civilizată, dar nu şi în România.
Aici, la câteva zile după ce Dincă a fost arestat, Ministerul Afacerilor Interne a scos la înaintare, într-un exerciţiu de imagine, un proiect de lege ce prevedea posibilitatea utilizării unor mijloace şi metode de localizare pentru găsirea unei persoane dispărute aflate într-o situaţie de vulnerabilitate.
Refăcut, proiectul a rămas într-un sertar
Făcut pe repede-nainte (ca toate actele normative de azi), proiectul de lege avea o groază de hibe şi mai mult împiedica decât ajuta la găsirea copiilor dispăruţi.
După o săptămână de dezbateri, la 8 august 2019, Guvernul a trimis înapoi, la minister, proiectul de lege privind căutarea persoanelor dispărute.
În decembrie 2019, după schimbarea executivului, Ministerul Afacerilor Interne condus de Marcel Vela a pus în dezbatere publică un nou proiect, mult mai elaborat şi mai aplicat. La 4 ianuarie s-a încheiat consultarea publică.
Dar proiectul de lege avea nevoie şi de avizele instituţiilor implicate. Consiliul Superior al Magistraturii a trimis un punct de vedere după trei luni. Iar Ministerul Justiţiei, după patru luni!
La aproape un an după ce Alexandra Măceşanu a sunat la 112, Legea privind căutarea persoanelor dispărute n-a ajuns încă în Parlament, pentru dezbatere şi adoptare.
După trimiterea lui Dincă în judecată, subiectul Caracal a intrat într-un con de umbră, iar vocea Alexandrei a fost uitată.
Sistemul „Alertă Copil”, ignorat de Senat
La începutul lunii august a anului trecut, deputatul PNL Ovidiu Raeţchi a depus la Camera Deputaţilor propunerea legislativă privind instituirea sistemului „Alertă Copil”. Proiectul prevede ca mesajele privind dispariţiile de copii raportate Poliţiei să fie difuzate prin SMS, pe telefoanele mobile ale cetăţenilor, pe posturile de radio şi de televiziune, pe site-urile de ştiri cu flux continuu.
La 11 februarie, proiectul a fost adoptat tacit, ca urmare a depăşirii termenului de 45 de zile. Toamnă caldă, urmată de sărbători prelungi de iarnă, niciunui deputat nu i-a ars de copiii dispăruţi.
Ajuns la Senat, proiectul aşteaptă de trei luni de zile raportul Comisiei pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, dar şi pe cel al Comisiei pentru comunicaţii şi tehnologia informaţiei. Iar Guvernul încă mai redactează la punctul de vedere, din septembrie anul trecut.
În noaptea de 6/7 mai, la câteva ore după ce o adolescentă a fost răpită de pe o stradă din Piteşti, Poliţia Română trimitea presei un mesaj intitulat „Alertă Răpire Copil”. Fără un cadru normativ, fiecare a tratat informaţia aşa cum a considerat de cuviinţă. Fata a fost găsită teafără de Poliţie, după aproape 48 de ore. A fost un caz în care au existat indicii şi piste de lucru, cu final fericit. Însă majoritatea cazurilor de copii răpiţi sunt extrem de grave, iar primele orele sunt cruciale pentru salvarea victimei.
De Ziua Internaţională a Copiilor Dispăruţi, autorităţile române ar trebui să comemoreze. Să ţină un moment de reculegere pentru toate cazurile în care, din indolenţă sau din nepricepere, au ajuns prea târziu la copiii dispăruţi şi nu i-au mai putut salva.
Eu n-am uitat nici vocea Alexandrei şi nici dramele altor copii, lăsaţi să moară cu zile. Iar cazurile acestea nu pot fi îngropate definitiv sub lespedea trecutului, atâta vreme cât autorităţile române tratează în continuare cu aceeaşi nepăsare problema copiilor dispăruţi.
Suntem gata să auzim vocea unui alt copil implorând zadarnic ajutorul? Suntem pregătiţi sufleteşte pentru asta?
N-am uitat vocea Alexandrei, aşa cum n-am uitat povestea niciunuia dintre copiii pe care azi nu-i mai caută nimeni. Chipurile lor sunt în fotografiile ce însoţesc acest text. Copii zâmbind, aliniaţi ca într-un detaşament.
Pentru că pozele sunt mici, ca să încapă cu toţii, n-o să vedeţi că în multe dintre ele apar, pe câte-un umăr de copil, şi mâinile părinţilor lor. Cei nevăzuţi şi neadunaţi în nicio fotografie, oameni care şi-au trăit vieţile aşteptând şi sperând ca autorităţile să-şi facă datoria şi să le dea o veste. Orice fel de veste.
De Ziua Internaţională a Copiilor Dispăruţi, pentru ei e la fel de greu ca-n orice altă zi. Pentru autorităţi, va fi totuna.