Ce urmează în Orientul Mijlociu Extins – un „NATO Islamic” sau un „Abrahamic NATO”?

America lui Trump nu mai este un negociator de bună-credință, adică un „actor stabil și predictibil”. A atacat neprovocat Iranul – și în 13 iunie 2025, și în 28 februarie 2026 – chiar în timpul negocierilor. În Furia ei Epică, America lui Trump nu și-a putut proteja aliații din Golf. Furia Rece a dictaturii militare de la Tehran a lovit în toți, fără discriminare, țintind nu doar bazele militare ale Statelor Unite, ci și obiective industriale. A lovit Arabia Saudită, cu care avea un acord de reluare a relațiilor diplomatice, mediat în 2023 de China, dar a lovit și în Oman, stat care a păstrat în permanență relații bune cu Iranul, fiind mediatorul negocierilor nucleare din ajunul izbucnirii războiului. Criza Strâmtorii Ormuz și faptul că Iranul nu a fost „aneantizat” sunt probe că „geniul foarte stabil” de la Casa Albă a pornit la război fără nici un plan (și prin urmare fără o evaluare justă a situației din teren), doar cu credința, insuflată de Netanyahu, că va mai aduna în palmares o victorie ușoară. Analiștii americani i-au atras atenția din timp că regimul de la Tehran va folosi Strâmtoarea Ormuz ca pe o armă redutabilă, că Iranul nu este Venezuela și, în consecință, acolo nu va merge cu discombobulatorul (arma secretă cu care se lăuda că a rezolvat problema în Caracas).

Israelul este acum ostatic visului de aur – Eretz Yisrael HaShlema (literal, „Întreaga Țară a Israelului”), cunoscut ca „Israelul Mare” – asumat public de premierul Netanyahu. Visul lui Bibi trădează intenția de a extinde teritoriul statului dincolo de granițele recunoscute internațional, sub motivul creării unor perimetre de securitate. În plus, încălcarea frecventă a acordului de încetare a focului în Gaza și adâncirea crizei umanitare, precum și demersurile violente de anexare a Cisiordaniei transformă Israelul, pentru vecinii săi, într-o sursă de amenințare și instabilitate.  

În acest context, nu este de mirare că țările din Golf își caută o nouă umbrelă de securitate, alta decât cea oferită de SUA, care a dovedit că pune mai presus de orice interesele militariste ale Israelului. (Interese pe care Trump le-a boicotat totuși, atunci când, în Războiul de 12 Zile, din iunie 2025 a ordonat intempestiv ca avioanele israeliene să părăsească spațiul aerian al Iranului înainte de a-și fi încheiat misiunea și, mai recent, când i-a interzis prietenului Bibi să continue înaintarea în Liban).

Preocupările privind noile aliniamente de securitate în regiune reiau teme mai vechi: un „NATO Islamic” sau un așa-numit „NATO Abrahamic”. Prima variantă are ca protagoniști Arabia Saudită, Egiptul, Turcia și Pakistanul. Cei patru au demarat deja o serie de acțiuni de coordonare, menite să conducă spre o alianță strategică. Se estimează că acest „cvartet” ar alcătui un important bloc de putere, având „pe lângă puterea militară și activele geostrategice-cheie, o populație de 500 de milioane și un PIB de 3,87 de trilioane de dolari”.

Sceptice în legătură cu un „NATO Islamic”, Emiratele Arabe Unite – semnatare (alături de Bahrein, Maroc și Sudan) ale Acordurilor Abraham în 2020 – dau semne clare că ar prefera un „NATO Abrahamic”. Această opțiune decurge, pe de o parte, din acordul semnat cu Israelul, și reflectă, pe de altă parte, fricțiunile dintre Emirate și (mai ales) Arabia Saudită și Egipt.

În ambele variante, sursa de inspirație este Tratatul Atlanticului de Nord. Desigur, Articolul 5 sună cât se poate de liniștitor. Numai că, în Orientul Mijlociu Extins, „toți pentru unul” poate lesne aluneca spre „unul împotriva tuturor”.

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE