ComenteazăSocietatea pare să se fi împărțit, ireversibil, în două: cei care cred că viața ar trebui oprită complet, iar orice nas scos pe geam ar trebui pocnit zdravăn de polițiști și soldați și băgat în ocnă, ba nu, exterminat fără ezitare, și cei care, dimpotrivă, ignoră complet oamenii, dar căinează economia și anunță, profetic, marea criză care va urma.
Toți suntem speriați și pare că patinăm pe extreme și testăm limite, însă, pentru corectitudine, trebuie să spunem că făceam asta și înainte de criză. Suntem o societate democratică încă foarte tânără, poate din cauza asta.
Primilor nu am să le spun decât să aibă mare grijă ce-și doresc, pentru că drepturile se câștigă pe suferința și moartea unora, și se pierd extrem de ușor.
Iar libertatea e ceva atât de fragil, încât poate să dispară pe nesimțite: iată cum ne-am trezit, de pe o zi pe alta, prizonieri în propriile case, și trebuie să dăm explicații polițiștilor pentru orice pas făcut. O situație care ni s-ar fi părut halucinantă în urmă cu doar două luni.
Îmi permit să le mai atrag atenția – dacă mai e nevoie – că pe lume nu există nimic sigur, iar senzația de control e una falsă și periculoasă: poți să fii tânăr și sănătos și să te calce o mașină pe trecere, sau să faci stop cardiac la coadă la magazin. Trebuie să ne asumăm lipsa de control și nesiguranța, oricât de tare ne displace asta. În schimb, întotdeauna vor exista oameni gata să îți cumpere libertatea și să-ți ofere, la schimb, o falsă senzație de control și siguranță.
”Mor câțiva, asta e”
Cu ceilalți nu știu de unde să apuc subiectul, pentru că pur și simplu mă înmărmurește perspectiva lor. E un fel de ”hai să ne vedem de treabă, cine moare moare, dar măcar să nu murim toți de foame după”.
Iar eu, personal, nu sunt îngrozit de nimic mai tare în lume decât de felul ăsta de-a privi lucrurile, de un univers complet gol, cu tine și burta ta în centrul său, emițând bule papale.
Este motivul pentru care simt fiori de gheață pe spinare de câte ori vine vorba despre globalizare sub oblăduirea înțeleaptă a Rusiei sau Chinei.
Pentru că nu înțeleg în ruptul capului disprețul față de oameni sau viață, lucruri care trebuie să stea la baza a orice facem, spunem sau gândim, în opinia mea.
Nu, oamenii care sunt în vârstă sau bolnavi (inclusiv în stadii terminale) nu au statutul de om împuținat cu absolut nimic față de tine sau de mine. Și e absurd să le tratăm viețile – indiferent cât a mai rămas din ele – drept monedă de schimb pentru un stomac plin. Aș prefera de o mie de ori să crăp de foame și mizerie, decât „să fie ca înainte” și să știu că am făcut-o cu prețul fie și a unei singure vieți, care ar mai fi durat un minut.
Există un preț pentru orice
Genul ăsta de calcul cinic mi se pare rușinos. Înțeleg că trăim într-un spațiu geografic (că țară poate fi numită mai greu) alături de un grup de indivizi (că mai avem până la popor) unde statul (nu arunc bugetarii la grămadă, mă refer la politicienii amorali care-l parazitează) a eșuat dramatic sub presiunea unor clanuri de comuniști și securiști, care au subjugat politica, justiția și economia.
Înțeleg că suntem obosiți, agasați, dezamăgiți, înrăiți. Am traversat această perioadă împreună, dar fiecare pe cont propriu, uitându-ne bănuitori unul la celălalt. Știu că încrederea între noi e la cote foarte scăzute, că suntem traumatizați și sătui.
Dar să ne gândim puțin: oare chiar e un preț moral pe care ni-l permitem? Oare chiar suntem împăcați să ne închinăm la economie și stomac, și să ignorăm cu ochii strânși și degetele-n urechi oameni care mor în jurul nostru?
Tu și grupul, nu tu sau grupul
Dacă răspunsul e „da”, atunci mă declar învins. Pentru că dacă avem genul ăsta de atitudine față de cei din jur, atunci nu înțeleg ce căutăm într-un grup numit convențional „societate”, de ce nu suntem fiecare „pe barba lui”, singuri în pădure.
Nu înțeleg cum un adult poate fi eludat de faptul că, deși ai dreptul – apropo de drepturi – să nu ridici măcar un deget pentru grup, el nu încetează niciodată să lucreze pentru tine.
Când ți-ai fabricat singur ultima oară mașina cu care mergi, drumul pe care conduci, hainele cu care te îmbraci, telefonul pe care scrii?
Iar un om nu poate să aibă un alt termen de expirare pentru alți oameni decât cel prin care părăsește, definitiv, această lume. După ce îți aduce ultimul model de telefon și nevoia ta e satisfăcută, omul nu poate fi aruncat la gunoi, întru eficiența economiei.
Asta e, ghinion, nu suntem de unică folosință. Oamenii sunt oameni, indiferent de vârstă, sex, durată a vieții sau convingeri (deși, pentru onestitate, aici am unele mici rezerve).
„Lasă-i să moară, că oricum nu mai aveau mult” nu este o opțiune, la fel cum nepăsarea sau ignoranța nu ar trebui să fie o scuză, iar să te lupți să prelungești viața cuiva cu un an, o zi sau o secundă nu este absolut deloc un demers inutil.
Altfel de ce mai mănânci, când oricum ți se face din nou foame?