Mai întâi – că e o imprudență să elaborezi proiecte de lege. Un proiect de lege atrage atenția, beneficiază de o expunere prea mare la fel ca și asumarea răspunderii Guvernului. E mult mai simplu să iei calea lucrurilor mici, să operezi pe șestache – dai frumos o ordonanță simplă, modifici un articol micuț, dar cu impact colosal.
Eliminând câteva cuvinte dintr-un articol de lege, poți muta o căruță de bani dinspre sistemul public de sănătate către cel privat.
Doi – că trebuie să te înconjori de oameni de încredere în minister, nu de inși incontrolabili, ca Raed Arafat. De exemplu, numești în funcția de secretar de stat un om ca Horațiu Moldovan, care vine din spitalul privat Sandor și ale cărui interese sunt convergente cu agenda ministrului Sănătății, Victor Costache. La fel procedezi cu oamenii din comisiile consultative de specialitate, cum ar fi comisia consultativă a Ministerului Sănătății pentru chirurgie oncologică. Nu e visul oricărui lup să ajungă paznic la oi? Problema e că nu poți înlocui toată funcționărimea din minister – ghinion, din minister se scurg informații către Libertatea, care ne arată cum ministrul Costache se află într-un conflict de interese, care dacă nu e legal, cel puțin etic, emițând acte normative favorabile spitalului al cărui angajat e în paralel cu funcția de ministru.
Trei – actualul Guvern a înțeles că, odată ce ai fost prins cu ocaua mică, comunicarea rămâne singura armă. În 2012, apărând proiectul de lege, Traian Băsescu a făcut imensa greșeală de a-l apostrofa și mustra public pe Raed Arafat, manifestând un comportament discreționar și invitându-l pe Arafat să își dea demisia.
Ministrul Costache a învățat lecția – el preferă să se dea la fund, să nu răspundă întrebărilor venite de la jurnaliștii Libertatea, pe care îi amenință că îi va da în judecată și să comunice publicului larg doar din redacțiile prietene, acuzându-și criticii că ar fi niște „comunistoizi” și spunându-ne jumătăți de adevăr pe care cu toții vrem să le auzim.
O jumătate de adevăr e faptul că ne spune că nu privatizează nimic, doar ne dă dreptul de a alege între spitalele publice și cele private. Pentru oricine a avut de-a face cu sistemul public de sănătate, prost administrat, dar mai ales subfinanțat, listele de așteptare, supraaglomerarea, condițiile jenante din saloane și sălile de operație sunt ceva ce ne dorim să evităm din tot sufletul.
Dacă putem alege între un spital privat și unul public, de ce să nu o facem? Întrebarea e legitimă din perspectiva pacientului. În plus, simpla posibilitate de a putea opta între spitalele publice și cele private nu este o idee rea – în Franța, țara care are cel mai performant sistem de sănătate din lume, pacienții pot opta între spitalele private și cele publice, cheltuielile fiindu-le rambursate, fără nici o discriminare, de către stat.
Problema nu e, așadar, libertatea de a alege a pacientului, per se. Cealaltă jumătate de adevăr, pe care nu ne-o spune Costache, e legată de chestiunea coplății. De anul trecut, spitalele și clinicile private au dreptul de a percepe coplată – cu alte cuvinte, persoanele asigurate care apelează la servicii medicale oferite de clinici private trebuie să plătească diferența dintre tariful practicat de furnizor și tariful decontat de Casa Națională de Asigurări de Sănătate (CNAS). Ministrul Costache ne asigură că nu va exista coplată pentru pacienții incluși în programele naționale de sănătate. Dar acest lucru este o vorbă în vânt – la momentul la care ministrul face afirmațiile, legea exceptează de la co-plată doar bolnavii cu afecțiuni incluse în programele naționale de sănătate stabilite de Ministerul Sănătății care nu realizează venituri din muncă, pensie sau din alte resurse. De ce nu a trecut negru pe alb în ordonanța controversată exceptarea de la coplată?
Coplata va pune zeci de mii de pacienți incluși în programele naționale de sănătate în situația de a nu putea achita diferența dintre tariful furnizorului și cel decontat de CNAS.
Libertatea de a alege anunțată de ministru se va reduce la libertatea de a rămâne netratat și libertatea de a plăti sute, mii de euro chiar privaților.
Acest lucru se va întâmpla pentru că opțiunea de a merge la spitalul de stat, existentă azi, nu va mai exista decât scriptic. Spitalele publice, deja sub-finanțate, vor primi și mai puține fonduri, ceea ce se va traduce, pe termen mediu, într-o incapacitate de a mai furniza servicii de sănătate. Asta s-a întâmplat după ce statul a permis a pacienților asigurați în Sistemul Informatic Unic Integrat (SIUI) al CNAS să efectueze o serie de investigații medicale în sistemul privat, în contul asigurării obligatorii la Sănătate. Această decizie a dus, practic, la quasi-dispariția laboratoarelor publice – peste 80% din fondurile pentru laboratoarele medicale se duc către privat.
Acum, că programele naționale curative vor avea aceeași soartă, amestecul exploziv dintre fondurile în scădere disponibile în sistemul public și dreptul la coplată al furnizorilor privați se transformă într-o bombă cu ceas.
Dar până când bomba va exploda în fața pacienților români, lecțiile învățate de actualul Guvern din încercarea eșuată de a privatiza sistemul de sănătate în 2012 mențin lucrurile sub control. Mecanismele prin care lupul ajuns paznic la oi convinge turma că e inofensiv s-au perfecționat față de acum pot ani. Azi, mulțimea nu e în stradă. Nimeni nu protestează în fața Guvernului. Marea majoritate a românilor habar nu au ce li se pregătește, iar unii chiar se bucură că vor avea dreptul de a alege.