ComenteazăAre cumva logica mea când mă uit în oglindă, văd colăceii de grăsime și nu văd și burta.
Nu intru în polemici despre existența statului ucrainean. Știu doar că într-o zi de iarnă a anului 2010, bunicii mei din Valea Vișeului au venit pentru ultima oară la București.
Dido Luțac s-a prăpădit în 2014, babka – un an mai târziu.
Atunci, în 2010, i-am rugat să facem un arbore genealogic. Așa, cât se poate. Bunică-mea avea super-memorie, știa pe de rost anii de pe crucile din cimitirele din Valea Vișeului.
Și cel de lângă biserică, și cel de lângă capelă.
Și am întâlnit nume de polonezi (Glavațchi – Glowacki), de slovaci (Doda), de ucraineni (Oniujec, Luțac).
Și numărătoarea bunicilor se ducea până pe la străbunicii lor, care erau departe, prin secolul al XIX-lea.
Sigur, când nu exista un stat ucrainean.
Însă când toate numele mai sus enumerate, din etnii diferite, trăiau liniștite în Carpații Păduroși.
Poate fără tradiție ca stat, dar cu omenie.