Din lumea noastră au dispărut aplauzele. Oare cum trăiesc artiștii fără ele?

Am cumpărat un kil de roșii din piață, la un preț foarte bun. Bătrânica de la tarabă m-a întrebat dacă doresc să-mi lege sacoșa, ca roșiile să nu se risipească în căruțul meu. Nu!

Eram atât de încântat de preț, încât am vrut să mai arunc o privire admirativă la roșii și să mai fac ceva… Dar n-am știut ce să fac pe moment, pentru că mi-a venit așa (nu știu cum), gândul că, în aceste luni de izolare, angoase, incertitudini și bulibășeală a lumii în care trăiesc, mi-au lipsit aplauzele.

Am descoperit (tocmai în piață, poftim!) că din lumea noastră au dispărut aplauzele. De când n-am mai auzit niște aplauze? De când n-am mai aplaudat? Când am aplaudat ultima dată? Probabil că la un spectacol de teatru. Care spectacol? Când m-am aflat în mijlocul unei săli răvășite de aplauze? Nu-mi amintesc, pandemia asta m-a spălat pe creier, îmi vine să aplaud doar prețurile mici și promoțiile…

Ar trebui să se facă un studiu (iarăși studii?) sau un amplu reportaj ca să aflăm cum au trăit în ultimele luni și cum trăiesc acum actorii, muzicienii, coregrafii, interpreții, regizorii, mașiniștii, toți oamenii din artele spectacolului, cum trăiesc ei fără aplauze?

Pentru că artiștii trăiesc din aplauze. Nu din bani, nu din glorie, nu din funcții. Asta îi ține în viață. Fără aplauze, un artist este mort. Ar trebui întrebați, cu delicatețe, cu grijă, cu respect, pentru că artiștii sunt oameni foarte sensibili: cum ați trăit fără aplauze? Să ne povestească pentru ca noi, spectatorii, să ne amintim, să nu uităm bucuria de a dărui aplauze.

Recomandări

România va primi litoralul ucrainean al Mării Negre și 100.000 de soldați NATO vor fi trimiși în Ucraina, susține Serviciul rus de Informații Externe: „O încercare de răzbunare”

Bănuiesc că este o traumă cumplită pentru artiști să trăiască fără aplauze. Oare mai trăiesc artiștii? Puținele spectacole care au loc în aer liber, cu regulile de distanțare socială, nu sunt o consolare. Aplauzele într-o sală de spectacole sunt inefabilul emoțiilor care trec rampa. Artiștii dăruiesc emoții și spectatorii dăruiesc aplauze.

E un schimb unic, irepetabil, magic, care nu poate fi monetizat, pentru că nu-i un kil de roșii cumpărat în piață. De ce aplaudăm? De ce batem din palme? De ce n-am putea, de exemplu, să tropăim sau să ne tragem de urechi, gesturi prin care să ne exprimăm bucuria, admirația, încântarea și recunoașterea? De unde i-a venit maimuței Homo Sapiens gestul ăsta de a bate din palme? Ce întrebări aiuritoare! (Sunt atâtea lucruri pe lumea asta de făcut, tocmai la aplauze te-ai gândit.)

Aplauzele autentice sunt tot mai rare

În societatea românească, aplauzele sunt din ce în ce mai rare. Aplauzele autentice. Sunt destule pe Facebook, dar acele semne nu sunt aplauze, ci făcături. La televiziuni, în emisiunile de divertisment, sunt aplauze comandate. În talk-show-uri, politicieni noștri n-au nevoie de aplauze. Ei au nevoie de televiziuni și de pupincuriști.

Recomandări

Ascensiunea lui Călin Georgescu, analizată de mai mulți experți: „Social media te convinge rapid, în câteva zile, dar fără profunzime”

Pupincuriștii nu știu să aplaude. Vedetele și influencerii au nevoie de like-uri. Generații de români au învățat să aplaude pe iubitul conducător, aflat în vizite de lucru, la tribună, la defilări, la congrese. Instituția aplauzelor pare compromisă în România.

Totuși, acum, dacă artiștii sunt în afara scenelor, pe cine să aplaudăm? Pe medicii și asistenții medicali din prima linie, care se luptă pentru viață zi și noapte. Ei merită aplauze, dar noi suntem atât de speriați, încât am uitat să mai aplaudăm…

Mai bine să am răbdare, multă răbdare, când va veni vremea, mă voi întoarce să aplaud… Numai să nu uit, să nu-mi pierd memoria! Cum va fi să mă întorc într-o sală de teatru și să-l văd pe scenă pe un actor care joacă rolul unui polițist, care tot numără steagurile, „două la primărie, două la prefectură”, și să-l întreb pe colegul meu de fotoliu, distanțat regulamentar: ”Ăsta de ce numără steagurile? De ce nu numără morții și infectații de COVID-19, că noi numai asta ne-am obișnuit să numărăm!” Cumplit!

Sau să întreb, tot așa, când voi reveni la teatru, de ce surorile Olga, Mașa și Irina nu pleacă din orășelul acela la Moscova, că doar n-au restricții de circulație impuse de vreo epidemie?… Groaznică ar fi uitarea!

Recomandări

Ce probe rămân în dosarul lui Dumitru Buzatu după dezbaterile din camera preliminară. Trei dovezi că banii din portbagaj erau mită

Gândul s-o aplaud pe bătrânica din piață, care mi-a vândut un kil de roșii la un preț foarte bun, m-a umplut de ridicol. Dar m-a convins să nu uit ca, atunci când mă voi întoarce într-o sală de spectacole, să bat din palme, chiar și cu riscul să-mi rup încheieturile, ca să aplaud viața, cât pot de tare.

Urmărește-ne pe Google News