ComenteazăNu merită să fie numiți „sclavi” și să se vorbească despre ei ca și cum nu ar fi în stare să decidă când, unde și în ce condiții muncesc. E umilitor să se spună despre ei că muncesc „pe bani puțini în agricultura din Germania”, pentru că poveștile lor sunt mult mai mult de atât.
Un astfel de discurs, care îi zugrăvește pe românii care au plecat la muncă în Germania ca pe niște victime neajutorate, face mult rău. În primul rând, contribuie la stigma pe care o resimt românii din diaspora, mai ales cei care fac munci grele în construcții sau în agricultură. Anul acesta, când am documentat o serie de articole despre românii care lucrează la căpșuni în sudul Spaniei – pe care o vom publica în curând pe Libertatea –, am aflat câtă umilință și suferință le-a adus acestor oameni expresia „căpșunari”.
În al doilea rând, un astfel de discurs lasă pe dinafară nuanțele care compun viețile românilor din străinătate, care uneori sunt exploatați, alteori sunt ajutați de patronii lor; oameni care au avut o viață grea, dar, în același timp, au acum acces la o altă cultură, care le oferă o perspectivă diferită asupra lucrurilor. Experiența din afara țării i-a ajutat să-și înțeleagă și să-și apere drepturile – pe care, în România, când lucrau ca zilieri, nu le apăra nimeni – și să-și construiască o viață mai bună.
Mă tem de jurnaliștii și editorialiștii care aleg să zugrăvească lumea simplist, în alb și negru, pentru că le e mai ușor așa.
Tocmai de asta mi s-a părut important să intervin, pentru că un astfel de discurs îi face cititori să vadă lumea doar în alb și negru, fără să înțeleagă un subiect complex, cum e diaspora românească.
Lumea nu e împărțită între străinii cei răi și românii exploatați, care sunt sclavi pe câmpurile lor.
Nu toți românii care lucrează în agricultură în străinătate au plecat din cauza sărăciei, deși pentru mulți acesta a fost motivul. O să scriu aici doar trei dintre poveștile pe care le-am aflat de când am început să lucrăm la proiectul nostru despre românii din diaspora:
1. Românii care lucrează la căpșuni în provincia Huelva, în sudul Spaniei, nu lucrează direct cu patronul spaniol. Există un șef de echipă care se numește „encargado”, care de multe ori e român. Mulți dintre cei care ajung șefi de echipă se poartă urât cu oamenii lor, tot români: strigă la ei, nu-i lasă să se îndrepte de spate când culeg căpșunile, îi pun să facă ore suplimentare neplătite ca să le arate patronilor ce harnici sunt ei.
2. Muncitorii români care lucrează la căpșuni în provincia Huelva nu au o cultură a comunității, nu-și păzesc spatele unii altora, așa cum fac muncitorii marocani, de exemplu. Din cauză că nu sunt uniți, nu se pot revolta împotriva patronului: când plouă, muncitorii marocani refuză să meargă la câmp să culeagă căpșuni, iar patronul n-are ce să le facă. Echipele de români nu reușesc să fie la fel de unite, iar atunci când plouă și muncesc uzi, unii se revoltă, alții nu.
3. O româncă a lucrat la un magazin din Spania șapte ani fără contract de muncă fix, deși, potrivit legii spaniole, patronul era obligat să-i facă. După șapte ani fără concediu, a vrut să-și ia liber să meargă în România la înmormântarea tatălui ei. Patronul n-a lăsat-o. Românca l-a denunțat la inspecția muncii, a contactat un avocat și l-a dat în judecată: patronul a fost nevoit să-i plătească 11.000 de euro pentru toate zilele de concediu pe care nu i le-a acordat și să plătească statului spaniol o amendă de 6.000 de euro.
În România, nu ai pârghiile prin care să te aperi atunci când ești exploatat la muncă. Instituțiile spaniole sunt foarte atente la asta și au servicii sociale prin care încearcă, chiar dacă de multe ori nu reușesc, să-i protejeze pe imigranți.
Atunci când vorbești despre „sclavi” și despre „mâna de lucru ieftină” pierzi toate nuanțele astea și împarți lumea între patronii cei răi și românii cei abuzați. Iar realitatea nu arată așa. Am întâlnit români care, într-adevăr, erau exploatați la muncă, dar am întâlnit și români care aveau o relație excelentă cu patronul, care le împrumuta bani și încerca să le ajute familiile din România.
Generalizările te fac să ai o imagine deformată despre românii din diaspora – și despre orice alt subiect. Iar atunci când publici imaginea ta deformată și niște oameni te citesc, ne faci rău tuturor: cititorilor, pe care-i privezi de adevăr, și jurnaliștilor, care trebuie să-și facă meseria într-o lume care crede că oamenii se împart doar în buni și răi.