ComenteazăScriu aceste gânduri sapiențial-fataliste, văzând că – deși nu ne aflăm într-un nou război mondial – Occidentul e iarăși cuprins de febră iconoclastă. O nouă generație crede că va avea un viitor mai bun (definit prin ijustiție socială) dacă dărâmă statui, detronează idoli și rescrie istoria, prin adăugiri și rectificări brutale.
O asemenea furie a cuprins estul Europei după 1989, când popoarele subit eliberate de dominația militară și ideologică a URSS au distrus entuziast statuile lui Marx, Lenin și Stalin. Ele scăpau dintr-un foc de simbolurile opresiunii comuniste și de vinovăția complicității sau a obedienței față de dictatul moscovit.
Răfuiala a defulat energiile refulate din teamă și lașitate, fără să interzică accesul foștilor comuniști la primele alegeri libere (pe care uneori le-au pierdut, alteori le-au câștigat).
A distruge efigiile unei ordini detestabile nu înseamnă a elimina mentalitățile care au făcut-o posibilă. După trei decenii de la pomenitele ritualuri ale dezrobirii, Jean-Claude Juncker, președinte al Comisiei Europene, inaugura la Trier o statuie a lui Karl Marx…
Taman când China comunistă denunță „rasismul american” și Rusia caută să refacă harta imperiului sovietic, elitele educate ale lumii încă democratice atacă fizic statuile lui W. Churchill și G. Washington, îl pun pe lista neagră pe Cristofor Columb și vor să descurajeze, în Franța, celebrarea bicentenarului lui Napoleon Bonaparte, redus la dimensiunea unui odios campion al comerțului cu sclavi.
Firește că România nu putea rămâne în afara acestor convulsii revizioniste globale. Am demontat mai întâi de pe socluri statuile lui Lenin și Petru Groza (în mod curios, Ceaușescu și Gheorghiu-Dej nu fuseseră turnați în bronzuri monumentale, deși s-au bucurat de cultul personalității).
Am postat apoi în forum statui ale unor victime ale comunismului (Iuliu Maniu, Corneliu Coposu, episcopi greco-catolici, mitropolitul Anania al Clujului), dar inventarul noului panteon a rămas incomplet și contradictoriu, dacă ne gândim că bardul ceaușismului – Adrian Păunescu – are o statuie, pe când Elisabeta Rizea mai așteaptă. Ana Blandiana și regretatul Romulus Rusan au reușit să dezvolte, cu mari sacrificii, Memorialul de la Sighet, în vreme ce statul român însuși amână indefinit construcția unui muzeu național al crimelor comunismului.
Respectivele inconsecvențe ne arată că ne-am despărțit de epoca totalitară urmând un traseu în zig-zag și că memoria colectivă implică o structură complexă, aproape babilonică.
Nu avem de înscris în conștiința publică numai constelația represivă din Gulagul românesc, ci și Holocaustul, la care o parte din clasa politică și intelectualitatea anilor 40 a participat incontestabil.
Între inerția clișeelor istoriografice național-comuniste, puseurile neo-legionare și oportunele restituiri ale multor fapte incomode, imaginea trecutului nostru seamănă mai curând cu un tablou de Jackson Pollock decât cu pedagogicul realism al unei pânze de Repin.
Evocam la început respectul pentru cultură. Cât de coerent poate fi acesta, dacă înlocuim fantasmele și reprezentările idealizate cu filtrarea critică a evenimentelor din care purcedem? Avem nevoie de o lectură imparțială, posibilă odată cu trecerea timpului, dar nu mai puțin dureroasă în exigențele sale.
O citire a trecutului prin care admitem finalmente că oameni mari – precum clasicii interbelici exaltați în secret de generația mea natural anticomunistă (Eliade și Cioran, Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu etc.) – au comis erori politice adesea sinistre, așa cum s-a întâmplat și cu Octavian Goga, magnific poet al Marii Uniri, eșuat ulterior în fruntea unui guvern pro-nazist și antisemit.
Unicul teren axiologic pe care se poate consuma dialogul rațional dintre cei cu sensibilități de stânga și de dreapta e delimitat prin moderație, onestitate intelectuală și pasiune sinceră pentru adevărul deplin, care nu e niciodată monocrom, așa cum nu e niciodată definitiv.
foto: Primăria Iași, care a inaugurat recent un bust al poetului Octavian Goga