Scriitoarea Rebecca Solnit e cea care a spus că votul i se pare un exercițiu tactic. ”Mă gândesc la vot ca la o mișcare de șah, nu ca la un bilețel de dragoste”.
Votul nu e tot ce face un cetățean, e doar o mică parte din ce poate face. Dar e un element cheie. Nu votăm pentru un om, ci pentru a spune în ce credem și cum vrem să arate lumea.
Ca de fiecare dată, Bucureștiul a devenit o miză simbolică. Ea apare drept evident nonideologică. Împreună, cei doi candidați principali, Gabi Firea și Nicușor Dan, au de 10 ori mai puțini ani de politică decât are Traian Băsescu. Despre ce doctrină sau partide s-ar putea vorbi?
Primarul în funcție vine din televiziune, iar challengerul său, din activismul social. Și fiecare continuă să facă același lucru. Fie că au ajuns edili sau parlamentari nu a contat, practică ceea ce știu.
Firea și Dan nu și-au schimbat temperamentul și sunt portretizarea lumii din care vin, cu toate calitățile și defectele pe care publicul le cunoaște.
Nu doar în București, ci pretutindeni în țară, miza alegerilor se pune simplu: să participăm? Grea decizie.
Putem sta cu mâinile încrucișate până când cineva ne va pune la dispoziție candidatul ideal, o compoziție între Mahatma Gandhi, Vaclav Havel și neînvinsul Hulk. Mai ales Hulk, pentru că ne dorim un lider inteligent, dar plin de dorul de acțiune, nuanțat, însă neezitant, empatic și totodată antrenat să dea de pereți ”cu ăilalți”.
E ca în cuplu. Vrem de la celălalt tot. Să ne fie prieten, tată, amant, bucătar, prințesă, instalator, profesor, camarad, mamă, cutie de rezonanță a tuturor problemelor profesionale și maestrul detașat al obiectivității personale. Să ne incite și să ne plătească facturile. Dacă se poate, în aceeași oră, singura pe care o alocăm.
”I think of voting as a chess move, not a valentine”. Mutăm sau suspinăm, asta-i întrebarea.