ComenteazăAm încercat tot timpul să fiu nuanțat, să mă documentez cât mai mult, să nu ies în lume chiar ca boul, cu două-trei idei fixe. Însă cea mai de succes propoziție din modesta-mi carieră publică este, fără îndoială, “mă piș pe el de vot”.
Complex, ce să zic. Am zis-o acum vreo 6 ani, la o întâlnire cu tot felul de activiști, ONG-iști, ziariști, înainte de alegerile europene. O prietenă și-a pus sloganul pe tricou, ea regăsind expresia perfectă pentru felul în care statul îi trata pe bolnavii de HIV. Sintagma exprima lipsa de alegere, frustrarea de a face mascarade electorale în loc de politică pe bune.
Asta a fost cea mai mare neînțelegere: eu nu o emiteam ca un fițos “antipolitică”, ci ca un nene care-și dorea, în sfârșit, politică, nu lobby și bune maniere.
Sloganul de pe tricou și formularea dură au prins la public. Ne aflăm din nou într-o situație de “mă piș pe el de vot”. Acum și din motiv de COVID-19, numai că din nou se uită ce a stat la baza acestei formulări cu lipici. Contextul mai larg era cel al revoltelor de după 2012 împotriva unor legi făcute pentru corporații sau protestele față de privatizarea urgenței. Apropo, ce mișto era acum să fi avut ambulanțe private, cum voiau Boc-Băsescu; în 2020 au venit Costache-Orban cu fix aceleași obsesii, doar furnizorii de bani nu s-au schimbat.
Ce ziceam acum 6 ani: “Susţin acest boicot sau susţin orice – mergeţi la vot, certaţi-vă cu comisia, aruncaţi cu confetti, faceţi ce vreţi voi în ziua de vot -, dar amintiţi-vă un lucru: când rămâneți doar cu dreptul de vot şi nu mai aveţi niciun alt drept – la sănătate, la educaţie, atunci mă piş pe dreptul ăla la vot, nu mai contează”.
Statul lovește din nou. Să ne luăm statul înapoi
Ascultam zilele trecute o specialistă în pedagogie, o tipă extrem de competentă, cum repeta mantra la care am fost reduși politicește în ultimele decenii: nu merge statul? Ok, atunci încercăm să facem ceva în privat. Era un discurs al înfrângerii, nu retorică useristă de tip “nu avem grădinițe, deci să le dăm la niște privați spații moca, să se facă grădinițe pe bani”.
Specialista de care vă ziceam face voluntariat, se zbate să inițieze viitori profesori în noile forme de educație digitală, nu stă deloc. Ar putea să facă minuni din poziție de decizie “la stat”. Numai că acolo e “politizat”.
Sigur, are dreptate, când se schimbă puterea, prima grijă e să schimbi inspectorii școlari. Cum atacăm noi nepotismul ăsta scârbos? Desființăm rețeaua cu totul, căutăm miracolul privat. Nu e asta soluția. Așa cum, dacă spitalele de stat nu sunt dotate elementar, ideea nu e să bagi câteva miliarde în privatul care va închide ușile la primul guturai, ce să mai vorbim de COVID-19. Dar oamenii foarte calificați sunt complet scârbiți de politic. Iar politicul nu face nimic să-i câștige.
Deocamdată, statul e perceput ca un SRL exclusivist și pe el se bat niște agenții de resurse umane numite partide. De câte ori mă duc la alegeri am senzația că particip la niște licitații, nu la vreun act democratic.
Cu ce s-a întâmplat la Piatra Neamț, au venit și urletele: “se politizează”. Dar nu e asta problema. Politizați, bă, tot! Problema e de ce întotdeauna politizatul ăla pus în vârful unei instituții e prost de bubuie. De ce nu vin partidele cu mândrie să zică: uitați, surori și frați, o avem pe tipa asta genială, dacă câștigăm, ea va fi șefa bibliotecii locale, o va reorganiza, veți veni de drag la centrul cultural din orășelul vostru.
Prostia transnațională e relaxantă
Da, ideea ar fi să ne luăm statul înapoi. Nu să tot fugim de stat în speranța că vom rupe în privat. Cine e acel “noi”? Păi, un indiciu ar fi chiar un sondaj care arată că popoarele europene, după trauma COVID-19, nu mai au chef de baliverne cu piața liberă și mediul privat, vor politici publice clare din partea statului la care contribuie.
Într-un studiu proaspăt al Băncii Europene de Reconstrucție și Dezvoltare (BERD), experții speriați de dorința populară de mai mult stat au făcut niște filmulețe penibiluțe cu o mamaie animată gigantică, atacând un oraș modern ca o godzillă turbată.
Întotdeauna găsesc relaxantă prostia transnațională. Mă relaxează să văd că “nu numai la noi”. Iar în mediul bancar, se știe, glumele prostești și nesărate se viralizează mai ușor. Așa de prost gust cum e, avertismentul e clar: experții în finanțe ne anunță că din ce în ce mai mulți cetățeni vor state puternice, care să intervină și să îi apere la modul serios, fie că au o urgență medicală, fie că vine vreo criză economică.
Deci panica e că, vai, vine statul: BERD a intitulat documentul “Statul contraatacă” (după “Imperiul contraatacă”). Poporul european pare însă mai înțelept decât bancherii lui. Dacă ai totuși peste 20 de ani, deja ai prins cel puțin o criză majoră economică, știi că și băncile alea vor fi salvate tot cu bani publici gestionați de stat.
Populisme ieftine, învățate de la Trump
În România, niciun pericol. Noi anul ăsta am vrut să decontăm chiriile pe la malluri și am murit de grija păcănelelor. Asta în timp ce am pierdut achiziționarea unei importante rețele de distribuție de energie (CEZ). Alte investiții strategice? Nimic. Discuțiile despre stat se duc tot în direcția inversă trendului: în loc să punem presiune pe partide să vină la alegeri cu toată lista de oameni pe care îi vor susține în funcții publice, să știu ce profesionist îmi aduce și ăla ce politici face, la noi se arde gazul pentru nimic.
PSD speră să ia ochii cu specialiști în sănătate, dar nu-l văd apăsând pedala investiției publice în sănătate și eliminarea conflictului de interese public-privat – vă dați seama cum ar face Streinu-Cercel?
De PNL ce să mai zic? Ordonanța lui Costache nu e moartă. E amânată. Se va activa în câteva luni, dacă nu face nimeni nimic. A zis ceva PNL? Că promite că o îngroapă? Nu, se pare că un an de COVID nu-i mișcă din aranjamentul lobbystic scârbos pe care l-au încercat în iarna trecută. Pentru merite deosebite, privații vor mai primi o felie de câteva miliarde de la Casa de Asigurări de Sănătate.
COVID-19 le-a adus lui Iohannis și trupei lui alegeri ideale, din alea fără campanie, fără vorbit cu presa, fără nicio întrebare incomodă. Alegerile nu se amână până nu zice “guvernul meu” așa. Toată lumea zice despre Iohannis că e lent. Eu aș zice că îl caracterizează tot mai mult nervii, ambâțul fără sens. Aruncatul paltonului în SPP-ist îți oferă tot ce vrei să știi despre Iohannis în câteva secunde.
Pentru ca alegerile ăstea să fi avut un sens, ar fi trebuit să văd ajustări politice de discurs, să-i văd că înțeleg trendul european și mondial și fac și ei niște pași timizi în redarea încrederii în stat. Când vii fără politici etatiste clare și reglate democratic, pe un astfel de trend popular de dorință de recuperare a bunurilor comune pericolul poate fi unul de tip maghiar – ceva cleptocrație, dar și susținere populară. Dacă așa-zișii responsabili nu simt poporul, pot veni oricând niște iresponsabili să profite de nevoile neamului. Deocamdată, aceste nevoi sunt camuflate cu populisme ieftine, învățate de la Trump, antiavort, anti-nu-știu-ce.
Dar, ca într-o înregistrare proastă, în fața noastră curg imagini din 2020, peste care merge sunetul cu un delay de vreo 30 de ani. Și bună parte din societatea civilă, și politicieni, și ziariști îi tot dau cu poezii obosite despre politizare și “statul cel rău”.
Deci da, am zis și eu o prostie cândva, într-un limbaj mai colorat. Și am avut dreptate. Mă-piș-pe-el-de-vot e încă o dată actual.