ComenteazăRăzboiul a dat drumul monștrilor umani și ne-a arătat fața sa hâdă, violentă și aducătoare de moarte.
Fiecare reacționăm cum putem: scriitorii scriu, cinefilii fac filme, medicii lecuiesc, profesorii educă, iar pictorii…
Zilele acestea avem un caz special: Nicolae Comănescu, unul dintre cei mai importanți artiști vizuali contemporani, a găsit o formă prin care să protesteze și mai ales să atenționeze despre ororile războiului de o manieră radicală.
Ce se întâmplă la Reșița?
Dar mai întâi câteva lucruri despre context. Se întâmpla la Reșița – orașul cu poate cea mai lungă și complexă tradiție industrială de pe spațiul românesc care după 90 a trecut printr-un amplu proces de dezindustrializare. Orașul are însă o istorie și o moștenire industrială enorme – plasat într-o zonă turistică ofertantă.
În ultimii ani aici există un interes sporit și programatic în revitalizarea zonei prin reconvertirea orașului monoindustrial. Una dintre direcții este combinația dintre cultură, educație și turism. În acest context de reconfigurare a viitorului reșițean apare un număr mai mare de proiecte care aduc Reșița în prim-planul evenimentelor culturale din România, mai ales pe zona artelor vizuale.
Mai întâi a fost Gorzo, care a pus la cale o acțiune de „ocupare a Reșiței”, readucând la viață Magazinul Universal din centrul orașului, care era abandonat, cu expoziția „Picturi cu vârf și îndesat”. Prin acel gest artistic, orașul a căpătat brusc alt chip și a devenit discutat și vizibil pe toată suprafața mediatică a României. Un gest amplu discutat care a trezit mult interes (organizator Valentin Savu).
Acum e rândul artistului Nicolae Comănescu – invitat să producă un eveniment prin care să „lucreze cu orașul”, cu istoria lui, cu ceea ce are deja. Ceea ce face Comănescu este un gest surprinzător, polemic, radical.
„Mai rău ca moartea”
Titlul acțiunii: „Mai rău ca moartea”. Pictorul Comănescu s-a apucat să ridice un zid de apărare cu saci plini de nisip – cum se face la război – în jurul unui monument public cunoscut: Monumentul Eroilor (autor Constantin Lucaci).
Principala intenție a artistului: să producă un ecou asupra războiului din Ucraina. Cum facem? Așa cum am văzut în imagini la Kiev și Odesa: capitonarea cu saci umpluți cu nisip a soclului Monumentului Eroilor.
Gestul artistului Nicolae Comănescu este unul semnificativ, pentru că reușește să pună în discuție și să atragă atenția asupra unei probleme, a unei tragedii imense prin care trece regiunea noastră. Războiul din Est e și războiul nostru – cum reflectăm asupra lui? Cum ne afectează viața? Cum ne pregătim? Brusc, Reșița devine parte a unui dialog și a unor probleme mari.
Atenție: nu e doar un gest artistic, utilitarist, ci e și un gest de solidaritate cu ucrainenii: noi aici știm de voi, ne pasă, vrem să ajutăm.
Cu atât mai important e gestul cu cât el este foarte vizibil – îl vede un public mare: sare-n ochi. „Începând să-l acopăr, am început, de fapt, să-l descopăr pentru trecători”, spune Nicolae Comănescu.
Dar e și strident prin dimensiunile și radicalismul său. Precum e și războiul. Avem nevoie de astfel de gesturi provocatoare. Iar Comănescu știe să facă asta bine.
Explicația criticului de artă
L-am rugat pe criticul de artă Dan Popescu să ne explice fenomenul:
„Postamentul negru al Eroilor e protejat de bombe care cad în altă țară, dar, simbolic, cad și aici. Mai e de remarcat că sacii ce protejează baza postamentului nu produc întru totul o acțiune eficientă.
Dacă o bombă va cădea, subiectul, flacăra de oțel inoxidabil a statuii lui Lucaci, va fi spulberată. Deci, gestul nu trebuie citit ca fiind unul utilitar, ci mai degrabă unul simbolic și ironic: se protejează baza, fundația, dar prin îngroșarea volumului ei se pune privitorul în fața unei realități – că înainte să judecăm conflagrația ruso-ucraineană, trebuie să conștientizăm că ea e produsul acestor gesturi emfatic naționaliste în care morții ne sunt martiri și amintirea lor produce postamente triste și enorme de marmură neagră și roșie.
Comănescu atenuează efectul grandilocvent al statuii prin gestul de a pune ceva moale pe ceva tare, lucru care îndulcește astfel exact volumul care dă bombasticitatea monumentului.
Sacii de la bază devin un fel de plută-barjă moale care face să leviteze întregul edificiu ce devine astfel mai puțin amenințător. Îți vine să stai acolo, la baza lui, bând o bere cu prietenii. Pe lângă asta, mai observăm că Nicolae a lăsat neterminată lucrarea, lipsesc câțiva saci, ca și cum s-ar fi terminat sacii. Evident că a fost o alegere conștientă, și sensul ei ține de felul cum românii reușesc, chiar dacă au cele mai bune intenții, să nu termine un proiect, să-l rateze pe ultima sută.
Totodată, această mică strungăreață dă și o plasticitate în plus, similară cu gestul marelui croitor, care după ce face un costum pe măsura clientului, înainte să-și ia la revedere, îi rupe cu discreție un pic buzunarul din față. Astfel, lucrarea pare mai umană, mai artistică. Nicolae a rezumat foarte plastic această idee, spunând râzând în timp ce scotea sacii în plus: «Am făcut tot ce este românește posibil»”.
Fotografii: Petre Dalea