ComenteazăDupă ce David Popovici s-a întors în România, recent, după un Campionat Mondial de vis, unde a cucerit aurul la 100 și 200 de metri liber, tânărul dezvăluia într-o declarație pe Aeroportul Otopeni care este unul dintre cele mai mari visuri ale sale.
Dincolo de performanțele sale, el a anunțat ca prioritate: „construirea unor noi bazine și punerea în folosință a celor deja construite și părăsite sau în paragină sunt unul dintre scopurile mele clare”.
Zilele trecute, citeam istoria unui bazin faimos din vecinătate. Presa vremii titra: ștrandul Kiseleff – cel mai mare bazin din Europa în anul 1929. Oare ce-o mai fi azi? mă întreb – e în vecinătatea mea.
Întâmplător, o echipă din cartier, vecinii mei – Părinți de Cireșari – Piața Domenii – au făcut o mică investigație. Au fotografiat și filmat de sus. Și susțin că locul este un real pericol pentru copii: e plin cu apă murdară și este abandonat. Iată fotografiile și videoul făcute de ei. Mulțumesc grupului pentru aceste imagini puse la dispoziție – imagini în exclusivitate.
Istoria locului: perioada interbelică și comunistă – un spațiu pentru sport și agrement
Citesc în săptămânalul „Ilustraţiunea Română” textul „Măreață serbare la ștrand” – semnat Jenny Dumitrescu – publicat în numărul din 15 august 1929.
Aflu că ștrandul Kiselef – cel care a primit mai târziu numele de „ștrandul Tineretului” – a fost cel mai mare ştrand şi, de asemenea, cea mai mare bază sportivă a Bucureștiului din perioada interbelică. Arhitectura clădirilor din zona ștrandului și din întreaga zonă modernă cu elemente de Art-Deco, unul dintre primele ansambluri de arhitectură modernă din București, este semnată de Marcel Iancu, unul dintre avangardiștii de renume mondial.
Despre acest proiect se spune că a fost construit în numai 52 de zile și în scurt timp, ștrandul Kiseleff a devenit una dintre cele mai aglomerate zone de agrement ale Bucureştiului – un soi de inima orașului.
Iată cum suna o reclamă apărută în „Revista Generală Ilustrată”, după inaugurarea ștrandului, și care enumeră dotările de top ale acestuia:
„Ştrandul Kiseleff – cel mai mare bazin din Europa.
Cea mai mare plajă artificială. 200 de cabine.
14.000 mp plaje de nisip.
Plaja şi baia, deschise de la ora 6 dimineaţa până la ora 8 seara.
Supravegherea bazinului, încredinţată la profesori de înot speciali şi membrilor federaţiunilor sportive. Personal special de salvare.
Bazin special pentru copii. Aparate de educaţie fizică.
Piste pentru curse. Tenis.
Cabinet medical condus din doi medici.
Restaurant – Brasserie – Cafenea – Magazine diverse – Poştă – Telefon – Telegraf – Poştă specială pentru emisiune de radio – Jazz berlinez.
Parchet special pentru dans pe plajă.
Renumitul restaurant Elysee la dispoziţia Onor.
Public până la miezul nopţii”.
De-a lungul timpului, complexul a suferit mai multe modificări.
O primă intervenţie a avut loc la începutul anilor 40, „când s-au amenajat terenurile de tenis înşirate de-a lungul şoselei Kiseleff şi când s-a construit, în dreapta intrării, în apropierea restaurantului, o cabană cu rol de vestiar pentru jucătorii de tenis. Tot atunci a fost construită în imediata apropiere a intrării sala de gimnastică. O altă reabilitare a ștrandului s-a făcut înainte de organizarea festivalului sportiv din anul 1953. Atunci, unul dintre pavilioanele de vestiare a fost adaptat în scopul amenajării unor noi spaţii de cazare”.
Trebuie să reamintim că în perioada comunistă, numele complexului a fost schimbat și el a devenit „ștrandul Tineretului”.
„A treia perioadă de transformări semnificative a ansamblului a avut loc în anii 70-80. Ansamblului i s-au adăugat atunci un turn de apă, precum și câteva clădiri-anexă. De asemenea în anul 1981 – cu ocazia Jocurilor Olimpice Universitare – au fost adăugate grupurile sanitare la sala de gimnastică şi au fost transformate în spaţii de cazare alte câteva dintre pavilioanele de vestiare”.
Chiar dacă arhitectura a suferit însă în perioada comunistă transformări considerabile, schimbând mult chipul inițial – baza nu și-a schimbat destinația, ci mai degrabă a fost dezvoltată și deschisă pentru un public cât mai larg. Ea a rămas de-a lungul timpului un spațiu public destinat sportului și agrementului pentru care a fost construită inițial: un complex sportiv cu accent pe înot, având mai multe bazine destinate înotului.
Tranziția spre capitalism – marele jaf postcomunist
Tot acest ciclu avea să capete un alt chip odată cu 1989. Ca mai toate complexele sportive care aparțineau statului – ministerelor, instituțiilor statului, întreprinderilor sau primăriei – au fost privatizate mai legal sau ilegal, pe sume simbolice, care au trecut de-a lungul timpul prin diverse mâini. Până la final, când au ajuns în marea lor parte în mâinile „rechinilor imobiliari”: multe din aceste baze fiind foarte bine plasate.
Cam același lucru s-a întâmplat și cu baza ștrandul Tineretului. Se află în inima Capitalei.
Din Evenimentul Zilei aflu că mai întâi Complexul sportiv „Ștrandul Tineretului” a aparținut Ministerului Tineretului şi Sportului, după care a trecut la Complexul Sportiv Național „Lia Manoliu”.
„În anul 1999 au fost înaintate două hotărâri de Guvern, prin care complexul sportiv şi de agrement a fost transferat din domeniul public în domeniul privat al statului. Aici interesul era să fie prăduit bunul statului pe preţuri de nimic. Dar nu putea fi prăduit direct, pentru că bătea la ochi. Aşa că era nevoie de un intermediar. Şi a fost găsit degrabă.
Fiind în proprietatea privată a statului, complexul putea fi vândut. Nu a fost vândut propriu-zis, adică statul nu a încasat niciun ban pe el. Ci a fost oferit cu titlu gratuit în proprietatea privată a Clubului Sportiv Naţional Lia Manoliu. Şi abia la rândul său, în anul 2003, CSN Lia Manoliu l-a închiriat.
Mai exact, o suprafaţă de 65.000 de metri pătraţi din ștrandul Tineretului. Fericitul închiriator era firma Tineretului SA, în spatele căreia se află cunoscutul dezvoltator imobiliar pe terenuri luate pe nimic în cele mai bune zone ale Capitalei, Puiu Popoviciu”.
Amintim că Puiu Popoviciu este condamnat definitiv în România, tot pentru afaceri dubioase cu terenuri în zona de nord a Capitalei. Doar că „inventorul imobiliar” nu stă în România, ci la Londra, ca tot oligarhul estic. Instanța a cerut extrădarea lui. Pe data de 11 iunie 2021, extrădarea lui Puiu Popoviciu în România a fost respinsă definitiv de Înalta Curte de Justiţie a Marii Britanii, pe motiv că omul de afaceri nu a avut parte de un proces corect în România.
Aventura terenului devine tot mai complicată. Din EVZ aflăm: „Pe lângă cei 65.000 de metri pătraţi, mai era teren de prăduit. Aşa că alţi 11.000 de metri pătraţi au fost închiriaţi firmei Trigranit SA. Care a devenit repede Kiseleff Business Plaza, în spatele căreia se află o încrengătură halucinantă de firme şi instituţii. În capul cărora tronează acelaşi Puiu Popoviciu. Obiectul de activitate al firmei, desigur, imobiliarele. Restul de teren, ce a mai rămas de la masa lui Puiu Popoviciu, a fost concesionat lui Teodor Meiţă, care a construit pe el restaurantul McMonis”.
Situația de acolo este foarte confuză și e o junglă care necesită o studiere și investigație serioase. Cert este că întregul complex a fost abandonat și doar parțial folosit în dezvoltarea unor cluburi de fițe.
În acest moment însă, cu ochii stau pe el rechini și mai mari.
Și iată cum un bun public destinat cetățenilor acestui oraș, cu o istorie fascinantă, este jefuit și acaparat de o mână de „rechini imobiliari” care îi schimbă destinația. Cam asta este istoria noastră a tranziției.
Se poate face ceva? Cu siguranță că da – dacă am avea stat și instituții care să funcționeze în interesul cetățenilor, nu al „mafiei imobiliare”.