ComenteazăCea mai tristă imagine pe care o putem vedea, de câțiva ani, pe toate televiziunile cu ocazia zilei de 1 Decembrie este cea a unui copil îmbrăcat în uniformă militară care-și trăiește momentele anuale de glorie târât fiind de către amam sa la parada „tradițională” din localitatea de reședință.
De regulă, asta vedem la televizor. Un mic soldățel, crescut prematur cu povești despre gloria răzbinicilor și a războiaielor, într-un stil narativ desprins din istoria contrafăcută a filmelor lui Sergiu Nicolaescu.
Anul ăsta, din cauza anulării pandemice a paradelor militare, a majorității paradelor militare, copilul cu pricina a lipsit din imaginea tristă a anului 2020. Dar nu-i nimic, a fost înlocuit cu succes de către președintele țării.
Un profesor de fizică, un meditator de succes, apare în câteva dintre fotografiile zilei singur, la pupitru, sub Arcul de Triumf. Nici nu mai contează ce a spus, ce a citit de pe prompter sau ce a recitat din memorie. Imaginea aceea doare, doare rău.
Klaus Iohannis, acceptând că ar fi avut vreun merit în Unirea din 1918, nu apare în cărțile de istorie drept personaj important al acelui moment. Klaus Iohannis nu este, din câte știm, militar și, în general, domnia sa nici nu a fost ales pentru a trage cu pușca și nici pentru a bate pas de defilare. Atribuțiile sale reprezentative sunt altele.
Iar plasarea simbolică sub Arcul de Triumf nu este doar exagerată, ci este de-a dreptul jignitoare. Mai ales în acest an, în care nu am triumfat absolut deloc, acest an în care încă stăm înnămoliți în tranșeele luptei cu pandemia, fără arme, fără uniforme conforme, purtând pe fețe niște „acoperitoare faciale” multe cumpărate la suprapreț de Unifarm. O zice DNA, nu noi.
Nici măcar Nicolae Ceaușescu n-a îndrăznit să se plaseze, în apogeul cultului personalității, sub Arcul de Triumf. Nici măcar.
Dar a îndrăznit Klaus Iohannis, transmițându-ne poziția sa cu adevărat superioară. Am căutat fotografii cu regii României (cei care au înfăptuit sau facilitat Independența, Unirea, finalul dictaturii Antonesciene și întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste) ținând discursuri sub Arcul de Triumf. Nu am găsit.
În general, pe sub acel arc moral au trecut, de-a lungul timpului, militarii. Mai întâi supreviețuitorii războaielor în care cu mare greutate am învins, apoi cei ce-i reprezentau pe primii, într-o continuitate simbolică.
Klaus Ioahnnis cuvântând sub Arcul de Triumf este o jignire profundă, supremă, adusă tuturor victimelor războaielor României.
În plus, oricât de hippioată v-ar părea această remarcă, e opinia mea, nu cer nimănui să o împărtășească, eu nu cred că soldații morți în războaiele țării noastre au murit pentru ca, peste ani, zeci de ani, secole, să fie în continuare preamărite războaiele și armele. An de an, de vreo trei decenii, pe sub Arcul de Triumf trec blindate, rachete, puști, iar pe deasupra zboară avioane ucigașe din concepție. Ciudat mod de a-i cinsti pe niște oameni care au murit pentru ca urmașii lor să se bucure de pace.
Dar, dincolo de inadecvarea generală a paradelor militare, triumfalismul simbolic pe care Klaus Ioahnnis a ținut morțiș să nu-l rateze este îngrijorător.
Astăzi au murit 199 de oameni din cauza infecției cu SARS CoV-2 și, în total, de la începutul pandemiei în România, numărul vicitmelor se ridică la 11.193. De oameni, nu de manechine de poligon, nu de ținte de carton. Am pierdut mai muți oameni în războaie, dar niciodată atât de mulți în timp de pace în ultimii 30 de ani.
Orson Scott Card, scriitorul de Science Fiction cunoscut mai mult pentru „Jocul lui Ender”, a scris și „Vorbitor în numele morților”, în care copilul care a distrus, fără să știe, o întreagă civilizație, devine un promotor al păcii. E doar literatură. În realitate, vedem azi, așa ceva nu are cum să se întâmple.
Civilii aparent pașnici sunt principalii promotori ai unor înarmări costisitoare și, poate, inutile, în dauna investițiilor în Educație și Sănătate. Klaus Iohannis nu vorbește în numele morților care au făcut posibilă această țară în granițele ei actuale. El mărșăluiește în numele lor, crezând, eronat, că astfel îi onorează, onorându-se, în fapt, doar pe el, pentru fapte încă inexistente.