”Lucrez în învățământ sau în jurul său de aproape cinci ani și nici acum nu-mi este clar care este scopul sistemului din România: de ce îi chemăm pe copii la școală? Care este viziunea noastră, ca țară, pentru cei pe care îi trecem prin sistemul educațional?”
Despre educație ne-am obișnuit să vorbim ca despre o criză. Sunt câteva momente în fiecare an când ne panicăm: când se anunță rezultatele la Evaluarea Națională și la Bacalaureat, când începe anul școlar și nu sunt manuale sau nu s-au finalizat lucrările de renovare, când sunt incidente violente sau tragice într-o școală.
Săptămâna trecută, panica națională a fost declanșată de noile rezultate ale evaluării PISA. Tratarea educației ca o criză ne forțează să căutăm soluții urgente, creează presiunea pentru rezultate imediate și ușor vizibile. Iar asta poate fi o problemă mai mare decât ne dăm seama.
Panica provocată de PISA
„Panica generată de „șocul PISA” nu este nouă și nu e specifică României: discuții precum cele pe care le avem acum în România au loc sau au avut loc în majoritatea țărilor ce iau parte la această evaluare – Germania, Suedia, Marea Britanie.“
PISA este cel mai cunoscut instrument de acest tip, dar testele standardizate sunt amplu folosite la nivel global pentru a evalua sistemele de învățământ și pentru a propune reforme. Esențial de ținut minte în astfel de discuții „de criză” este că un indicator poate fi îmbunătățit fără a îmbunătăți neapărat întregul sistem. Adică putem avea rezultate mai bune fără a avea şi o educație de mai bună calitate. Iar când presiunea și atenția rămân doar pe indicator, de obicei asta se și întâmplă.
Când au fost introduse camerele de supraveghere în cadrul examenului de Bacalaureat și rata promovabilității a scăzut dramatic, s-au luat măsuri care au dus la creșterea treptată a ratei de promovare, de la 44,4% în 2012, la 75,5% în 2019.
Care a fost „soluția“?
Elevii au fost descurajați de la a se mai înscrie la examen dacă nu erau suficient de pregătiți. Astfel, numărul celor susțin examenul a scăzut, însă rata de promovare a crescut. Rata de participare la examenul de bacalaureat a absolvenților de liceu înainte de introducerea camerelor, în 2010, era de 97,7%.
În 2017, ultimul an pentru care avem date publice, procentul coborâse la 79,3%.
Similar, la Evaluarea Națională, elevii clasei a VIII-a slab pregătiți au fost, în multe instanțe, descurajați să se înscrie la examen, unii fiind direcționați către școlile profesionale, alții fiind lăsați pe dinafară.
Și în cazul PISA s-au luat măsuri: diagnoza raportului Comisiei Prezidențiale din 2007, coordonată de Mircea Miclea, începe prin recunoașterea faptului că rezultatele slabe la evaluările internaționale PISA, TIMSS și PIRLS indică o problemă sistemică, pe care nu o putem masca în spatele rezultatelor bune ale câtorva elevi la olimpiadele internaționale.
Diagnoza a dus la o serie de măsuri precum reforma curriculară şi introducerea evaluărilor din doi în doi ani, după modelul PISA (clasele a doua, a patra şi a şasea). Anul viitor, elevii de-a opta ar trebui să susţină o evaluare naţională după modelul PISA.
Dar despre efectul acestor măsuri vom putea discuta abia în 2022, când vor fi publicate rezultatele evaluării PISA din 2021, iar o evaluare justă putem face abia în 2025, după a doua generație.
„Este una dintre cele mai dificile realități de acceptat când vine vorba de educație: efectele unei reforme se văd târziu, mai ales într-un sistem atât de sărac în date și instrumente disponibile pentru a monitoriza ce se întâmplă cu schimbările propuse.
România ar putea să aibă rezultate mai bune în 2021
Așadar, va avea România în 2021 rezultate mai bune la evaluarea PISA? Este, din punctul meu de vedere, foarte probabil. Șansele cresc și mai mult pentru rezultatele din 2024, când profesorii se vor fi obișnuit mai mult cu noile așteptări și vor ști cum să-și pregătească elevii mai bine pentru tipul acesta de examen.
Va rezolva problemele din sistem sau va indica acest fapt o îmbunătățire a calității educației din România? Numai în măsura în care putem spune că sistemul de învățământ s-a îmbunătățit dat fiind că rata de promovabilitate a Bacalaureatului a crescut între 2012 și 2019. Adică, din punctul meu de vedere, nu.
PISA, un instrument contestat de specialiști din lumea întreagă
Discuția globală despre PISA este ceva mai complexă decât în România, PISA reprezentând un instrument contestat pe mai multe paliere de către experți și profesori universitari de peste tot din lume.
Unul dintre principalele riscuri asociate cu PISA este ceea ce se cheamă „teaching to the test”, adică „învățarea pentru examen”. Practic, rezultatele slabe la PISA duc la crearea unei presiuni politice mari pentru a îmbunătăți rezultatele.
Astfel, reformele educaționale și preocuparea principală a profesorilor se schimbă: în loc de a ne axa pe formarea elevilor pentru a avea abilitățile necesare pentru a conviețui pașnic și prosper ne punem energiile în a-i pregăti pe elevi să se descurce mai bine la examene standardizate de tip PISA. Este o problemă cu care se confruntă multe sisteme de învățământ din lume.
„În România, schimbarea ar veni doar privind tipul de examen pentru care ne pregătim elevii, sau mai exact forma sa: nu va mai fi acel tipar de evaluare în trei părți, unde era important să fi memorat multe formule la matematică și eseuri lungi la literatura română, ci să te fi obișnuit cu stilul de probleme PISA.
Creșterea rezultatelor PISA nu trebuie să devină singurul obiectiv
Îmbunătățirea rezultatelor la evaluarea PISA nu trebuie să devină obiectivul unic al reformelor educaționale și nici indicatorul principal dacă acele reforme sunt benefice.
Lucrez în învățământ sau în jurul său de aproape cinci ani și nici acum nu-mi este clar care este scopul sistemului din România: de ce îi chemăm pe copii la școală? Care este viziunea noastră, ca țară, pentru cei pe care îi trecem prin sistemul educațional? De altfel, nu am dat în toată această perioadă de o școală care să aibă o viziune clară pentru comunitatea pe care o deservește. Sau un diriginte pentru clasa sa. Lipsa generală a unei viziuni se reflectă și în rândul elevilor, cei mai mulți dintre cei care ajung în pragul examenului de Bacalaureat neștiind ce vor să facă mai departe.
Dacă ne-am opri din a mai vorbi despre educație ca despre o urgență sau o criză, poate am reuși să recunoaștem că nicio viziune națională pentru educație nu poate fi creată în afara problemelor comunităților din care facem parte.
„Dacă facem un pas în spate, vedem că multe dintre discuțiile despre educație se poartă în termeni de „formarea forței de muncă viitoare” și multe dintre reformele sugerate sunt legate de „nevoile pieței”. De ce? Nu este mai important să legăm educația de tipul de societate în care vrem să trăim?
Apoi, modelul economic al României, de aproape 30 de ani, este cel al mâinii de lucru ieftine. Astfel, era natural ca, legând reformele educaționale de nevoile pieței, într-o economie care se vinde ca oferind muncă ieftină, formarea oamenilor să nu fie o prioritate.
Reforma în educație trebuie să fie legată de bunăstarea tuturor copiilor
Vom putea vorbi despre o reformă reală în educație când vom avea curajul să ne asumăm o viziune care să asigure bunăstarea tuturor. Ce poate face un profesor la clasă pentru un copil malnutrit? Sau pentru un copil care lipsește pentru că trebuie să aibă grijă de frații mai mici, cât sunt părinții plecați la muncă? Sau pentru un copil care nu mai are bani pentru transportul la liceu?
Diferența dintre un copil dintr-o familie defavorizată și unul dintr-o familie înstărită a fost de 109 puncte la testele PISA, considerabil peste media celorlalte țări evaluate (87 de puncte). Sursa acestei diferențe este una socio-economică. Nicio reformă educațională nu va fi suficientă dacă nu este întărită de o reformă socială puternică.
Nicio reformă educațională nu va fi suficientă dacă nu ținem cont de inegalități și nedreptăți. De ce tolerăm și ne bucurăm de beneficiile conceptului de „școală bună” sau „de elită”? De ce să fie o școală mai bună ca alta? Cum poți asigura calitate pentru toți, dacă ai un sistem inegal?
„De ce căutăm să ne ducem copiii la „o școală bună” în loc să cerem ca școala cea mai apropiată de noi să fie bună?
Nu mai zic că ar trebui să ne revoltăm nu doar pentru că nu le este decontată copiilor naveta pentru transportul la liceu, ci că nu avem licee lângă școli, lângă casă, toate de calitate.
„În mediul rural sunt doar 263 de licee, de 16 ori mai puține decât sunt școli generale deși învățământul e la fel de obligatoriu și în a șaptea, și în a zecea.“
România educației din urban versus rural
În urban sunt aproape 1.300 de licee, adică de cinci ori mai multe decât în rural. Ne mai miră, atunci, că rata celor care părăsesc sistemul de învățământ cu cel mult opt clase este cinci ori mai mare în rural (25,4%) decât în urban (4,2%)? Sau că rata de promovare a bacalaureatului în liceele din rural e de 41%, față de 70% a celor din orașe?
Simpla îmbunătățire a rezultatelor PISA nu va afecta această realitate. Reforma curriculară și noile metode de predare pentru adaptarea la sistemul PISA, iarăși, nu vor schimba aceste probleme. În schimb, putem folosi datele PISA cât de bine putem pentru a înțelege problemele sistemice din învățământul românesc.
Dar cel mai important este să facem un pas în spate și să răspundem onest: ce vrem de la sistemul de învățământ? Răspunsul va trebui să se aplice tuturor, nu doar celor care au norocul să se nască într-un anume tip de familie, iar măsurile sociale și economice complementare necesare trebuie asumate și susținute cu aceeași tărie cu care ne dorim să susținem reforma educaţională.
Cine este Mihai Vasile:
Absolvent al unui Master în Educație, Globalizare și Dezvoltare Internațională la Universitatea Cambridge și membru fondator și cercetător asociat al Institutului pentru Solidaritate Socială. A fost profesor suplinitor vreme de un an și a lucrat patru ani în programe educaționale într-o comunitate defavorizată din Ilfov, prin Asociația Politeia.