Mesaj emoționant de la un compatriot plecat de 11 ani în străinătate: „Îmi lipsește emoția de a mă certa în limba română”

• Cristi Roman este fost jurnalist la Gazeta Sporturilor și, de peste un deceniu, locuiește în Irlanda, unde muncește ca bucătar, una dintre marile sale pasiuni.
• A scris redacției Libertatea ca unui prieten, după ce a citit reportajul de pe libertatea.ro despre Digudai, actorul nebăgat în seamă de la premiile Gopo.
• De fapt, el scrie tuturor prietenilor săi români, în amintirea a ceea ce ne leagă pe toți, indiferent unde locuim.
• Acesta este mesajul lui.

„M-a cuprins în seara aia o emoție teribilă, un dor de a mă afla iar în București”

De Cristi Roman (Dublin)
Tocmai am citit acum articolul despre Digudai, bodyguardul din Ploiești, ajuns actor din întâmplare și nominalizat la premiul pentru „Cel mai bun actor în rol principal” la premiile Gopo.

Foarte frumos reportajul și m-am bucurat să-l citesc și să aflu mai multe despre Digudai.

Să vezi întâmplare: marți seară am urmărit live ceremonia GOPO (după 11 ani de Irlanda, în sfârșit mi-am pus IPTV în Dublin, toate canalele românești, în special pentru fiu-meu, care la 7 ani nu prea știe românește, din păcate). Eram liber.

Recomandări

Societate angajată să organizeze un turneu de baschet finanțat de Primăria Timișoara, anunțată ca parteneră înainte să existe: „Avea denumirea luată, era în curs de înființare”

Și a venit momentul cu nominalizările la film de debut și a venit secvența din filmul „Soldații”, în care Digudai se uita la niște telefoane mobile și zice: „Hai, frate, ce-i cu gioarsele astea, altele n-ai?”.

Îți jur că în momentul ăla, deodată, de unde urmăream totul fără emoție, calm, mi-au dat lacrimile și m-a trecut un fior intens.

Am încercat să-mi dau seama de unde vine și mi-am dat seama că a fost vorba de reîntâlnirea unui dialog familiar, a unei expresii familiare, a unor cuvinte familiare, a jargonului de București.

M-a cuprins în seara aia o emoție teribilă, un dor de a mă afla iar în București, să mă bucur chiar și să-i vad pe țiganii ăștia familiari, pe țiganii ăștia bucureșteni și îmi doream parcă să fiu atunci în Ferentari, sau oriunde în București, în fața unui chioșc obosit, în fața căruia stau 3 navete goale și 4 țigani de vorbă. Să mă reîntâlnesc cu familiarul, să mă bucur de această întâlnire, să nu mai fug de ea.

Cred că acelor plecați din RO ne lipsește familiaritatea socială  românească a vieții preemigrare. Asta îmi lipsește mie cel mai mult, cel puțin. Clar de tot.

Lipsește familiaritatea unui dialog în jargonul românesc, lipsește emoția de a mă certa în limba română, emoția unei discuții în contradictoriu în românește, în care să îți etalezi toată limba română învățată în viața de zi cu zi.

Vă îmbrățișez, toate bune!

Urmărește-ne pe Google News