Este România azi cum era Italia la începutul pandemiei? Mă tot gândesc la asta.
La sfârșitul lui februarie 2020 am fost în Italia, în zona roșie, când pandemia nu era declarată încă și oameni încă mai credeau că totul e o panică inutilă. Au urmat cozile cu ambulanțe la urgențe și de sicrie în fața caselor mortuare. Și ei au trecut prin neîncredere, furie, spaimă, dar au rămas, cumva, împreună, legați de dorința de a trăi.
Măștile valorau greutatea lor în aur
Pe 24 februarie 2020, mă îmbarcam în avion cu destinația Milano. Voiam să ajung în zona în care locuiesc oficial 180 de mii de români și să aflu de la ei cum le-a schimbat viața coronavirusul misterios. În cele patru zile cât am stat în Italia, numărul cazurilor de Covid-19 a crescut de la 229 la 889.
Dispăruse usturoiul de pe rafturile supermarketurilor și cererea de paste și făină era mai mare decât putea visa orice producător oricât de hulpav. Abia mai târziu aveam și noi să arătăm că panica trece prin stomac și să provocăm o criză a drojdiei.
Pentru că nu se mai găseau măști, am cumpărat o pungă cu vreo 30 dintr-o farmacie din România pe care am plătit în jur de 10 lei.
Am împărțit măștile românilor cu care m-am întâlnit și de fiecare dată ei îmi spuneau cu recunoștință: „Sigur vrei să le dai?” Habar n-aveam că după ce mă voi întoarce acasă voi plăti 20 de lei pe una singură.
Când am ajuns acolo, restaurantele din Piața Domului din Milano se închideau la ora 6 seara. La 15 minute de Dom însă, departe de jurnaliștii postați în centru, restaurantele își serveau până la miezul nopții aperitivo-ul – obicei milanez de după-amiază, ieșirea cu prietenii pentru o băutură și o gustare la bufet suedez. Dintr-un puseu de precauție au închis toate muzeele. Oricum, 90% dintre turiști își anulaseră venirea în „bel paese”.
În Lodi, localitate la granița cu zona carantinată, personalul din domeniul hospitalității a organizat o manifestație cu mesajul: „Salvați economia”. După multe presiuni, au redeschis vizitele la Dom. Fiecare zi fără vizitatori îi costa 60 de mii de euro. Le-au redeschis doar pentru o zi. Cazurile tot creșteau și au blocat totul din nou.
Milano văzut dintr-un autobuz gol
Am fost singura „turistă” al unui autobuz „hop on hop off”, admirând un oraș într-o goliciune stranie și de o frumusețe tragică.
Mai erau câțiva rătăciți care n-au vrut sub nicio formă să renunțe la bilete. N-au putut vizita mai nimic, au câștigat doar poze în care nu le-a intrat nimeni în cadru.
China Town, zonă cu peste 150 de magazine s-a închis „din solidaritate”, au spus patronii chinezi. „ Poate știu mai mult decât știm noi și de asta au închis. Poate au ei alte informații. Pe mine mă îngrijorează”, mi-a spus un domn care își plimba cățelul. Milano juca încă neobosit șarada „închidem-deschidem”.
Medicii mor cu fiecare pacient și cu fiecare comentariu că boala „nu există”
Strigătul personalului medical era deja sugrumat de disperare. Medici și asistenți se pozau cu răni pe față de la măști sau dormind pe jos prin spitale. „Știți de câte ori am murit în acele zile? Și mai mor încă cu fiecare comentariu citit, cu fiecare «nu există»”, mi-a spus Laurențiu Codescu, asistent medical la terapie intensivă în Milano.
Am simțit în acele zile că Italia era în negare, prima etapă a doliului. „E doar o gripă. De ce vă speriați așa?”, mi-au spus mulți. „80% nici n-au nevoie de spitalizare”, se repeta la televizor. În avionul de întoarcere erau doar vreo 20 de persoane. Când am aterizat, o femeie și-a pus o mască. „Dați-vă masca jos. Și-așa nu vor să ne primească în țară, vreți să-i speriem de tot?”, a apostrofat-o o alta.
Doar că Italia a fost lovită cumplit. M-am uitat acum la cifrele acelor zile: pe 1 martie, erau 1700 de cazuri, pe 20 – 47.050. Adică, în doar 20 de zile, numărul cazurilor a crescut de 28 de ori.
La începutul lui martie, în Italia erau în jur de 40 de morți de Covid zilnic, pe 27 martie au înregistrat un vârf de 921 de decese. Adică de 22 de ori mai mult.
Ce nu aveau italienii și avem noi acum
Cum e România astăzi? Pe 1 septembrie, aveam în jur de 1.400 de cazuri de Covid detectate, pe 1 octombrie am numărat de zece ori mai mult.
Pe 1 septembrie, autoritățile raportau 22 de morți, după o săptămână, pe 8 octombrie, am înregistrat un vârf de 357 de persoane care au pierdut lupta cu Covid. De 16 ori mai mult.
Așa că nu suntem departe de Italia primelor zile de pandemie. Dar orice punere în oglindă a cifrelor este din categoria comparației „mere cu pere”.
Italia nu avea în martie anul trecut un vaccin. Nu avea nici măcar un protocol de tratament. Orbecăiau cu disperare, ca să trăiască.
Mai încerc totuși o comparație: Italia are astăzi 70,1% din populație vaccinată cu schema completă, noi, 35,6%.
Și italienii au mai avut ceva ce nouă ne lipsește: când stăteau singuri și disperați în casă, s-au adunat la balcoane și au cântat împreună. S-au încăpățânat într-atât să șteargă semnul egal dintre țara lor și eșec, încât au câștigat în lanț Eurovision, Campionatul European de Fotbal și au venit acasă de la Tokyo cu 40 de medalii, record național neegalat în ultimii 61 de ani, când Olimpiada a avut loc la ei acasă.
În ciuda criticilor, au impus ca certificatul verde să fie obligatoriu la locul de muncă.
Și n-au dat înapoi când 10 mii de persoane au manifestat și vandalizat Piazza del Popolo din Roma.
Fiindcă nu există cauză mai grozavă decât viața. Dar noi nici pentru asta nu mai luptăm.