În perioada pandemiei am lucrat mult la o nouă carte – „Sălbaticii copii dingo”. E o carte a adolescenței pe care mi-am petrecut-o în anii 88-89 în Basarabia epocii sovietice. Una dintre problemele pe care mi le pun este legată de această devenire culturală și mai ales funcția socială și politică a limbii. Ceea ce am înțeles este următorul fapt – cultura este un soi de umbră a educației, nu poți sări peste ea. Cultura este în primul rînd un rezultat al limbii folosite, al educației, al instituțiilor și materiei infrastructurii. A calității lor. Dar să o iau pe ocolite. Îmi povestesc experiența cu bune și cu rele.

Femeile care ne-au salvat limba

De mic am folosit sintagma „limba moldovenească” pentru ceea ce vorbeau ai mei şi ceilalţi din jur. Era cea ce vorbesc şi azi. Se vorbea în sudul Basarabiei o limbă foarte curată. 

Eu cred că limba română în Basarabia a fost salvată de țărani dar mai ales de țărăncile moldovence. Mamele și bunicile noastre. De ce? 

Nu au știut niciodată bine rusă. Necunoașterea limbii ruse a dus la conservarea propriei limbi. Ele nu făceau armată, la uzină nu mergeau, nu aveau nevoie de rusă. Carieră universitară mai puțin. Asta a dus la conservarea aproape perfectă a limbii. 

La polul opus erau urbanii și intelectualii. În urban lucrurile s-au complicat și mai tare: limba era o putere, un ascensor social, o marcă de statut social. 

Rusa era una dintre formele prin care urcai în societatea comunistă

Limba rusă era marca de succes și instrument de putere și ascensiune. Vrei carieră schimbi limba: treci pe rusă. Cam cum e acum cu engleza azi. ”Moldoveneasca” era marca de ”inferior”. 

Accentul era important. Era un veșnic conflict lingvistic ”de clasă”: în ”dingo” aveți multe istorii pe subiect. Pe acest fond se naște conceptul de ”mancurt”, foarte la modă în perestroika.

Intelectualitatea urbană a fost însă: ”nici eroi, nici trădători” cum formulează sociologul Petru Negură în cartea cu același nume.

Ultima generație cu chrilice

Sînt ultima generație care a scris cu litere chirilice. Am dat examenul, Bacul, cu chirilice. După noi au trecut la alfabetul latin. 

Recunosc că şi acum literele chirilice îmi sînt mai intime decît cele latine. Mintea mea e construită pe fonetică chirilică. Ador literele – Ӂ, Ы, Я, Ь,Э,Ю. Literele latine le-am însușit citind Biblia şi m-am împrietenit şi cu ele de timpuriu. Sînt bine familiarizat cu războaiele limbilor, identităţilor etc. Şi astăzi folosesc sintagma „limbă moldovenească” deseori fără încărcătură ideologică, mai degrabă ca marcă retro a unei memorii intime. 

Nu fac distincție între „limbă moldovenească” şi „limbă română” – sînt mărci convenţionale. Aşa e, oficial e limba română. Dodonismele identitare moldoveneşti sînt nişte aberaţii. Dar primul şoc legat de această sintagmă a fost prin 82. 

Pentru a păstra ruptura şi a justifica diferenţierea român-moldovan/basarabean, a existat o întreagă maşinărie ideologic-politică a sovieticilor, care a trebuit să inventeze identități şi strategii politice, culturale şi istorice de diferențiere. E o tehnică mai veche. 

Cum a pornit tentativa de a ne face ”moldoveni”, nu români

După al Doilea război mondial – procesul începuse însă mai demult în Transnistria unde exista deja Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească – a început un proces de reinventare a unei identități ”moldovenești”, diferită de cea ”românească”. Pentru asta a fost regândită limba că formă de diferențiere. Așa s-a trecut la alfabetul chirilic. Alfabetul ca marcă de distincție. Și a început un amplu proces de diferențiere prin diverse proceduri lingvistice – cuvinte împrumutate din rusă, calchieri, regionalisme etc. 

A existat o presiune imensă de rusificare a limbii și de rupere totală cu ”canonul clasic” al literaturii de dinainte. Se dorea un canon radical nou – total rupt de trecut.

Prima generație de scriitori de după război vor duce această bătălie de repunere ”în registru normal” al unei limbi fie ea și ”moldovenească” și de a face legătura între nou și vechi: de a păstra canonul clasic – autorii din vechiul regim fie și doar ”moldovenii”. Bătălia de atunci este foarte interesantă și complicată. Și foarte tragică. Cert este că ”grupul transnistrean” profund rusificat, care vrea scoaterea ”clasicilor”, pierde în fața grupului de la Chișinău susținut, culmea, de lingviști evrei de la Moscova.

Trebuie să amintesc că programul ”literatura moldovenească” a trebuit să se reinventeze. Pe larg am povestit despre ”istoria limbii” în Sălbaticii copii dingo. 

Aberația limbii diferite

Canonul literaturii moldovenești era ceva foarte straniu: după cronicari, erau clasicii secolului XIX: Donici, Alecsandri, Asachi, Junimea. Nu aveam Slavici, de exemplu. Iar Creangă şi Eminescu, Junimea, erau prezentați în lipsa lui Titu Maiorescu. Avem doar ”moldoveni” – fără ”români”. După aceea se trecea direct la literatura moldovenească sovietică, de după război. Interbelicul lipsea. 

Simplific mult: cert este că limba moldovenească era prezentată lingvistic ca limbă diferită de cea română – o aberaţie. Haina literelor ajuta această diferențiere. Dar în mintea copiilor funcționa. 

Cum am aflat că vorbesc română

Povestea, şocul din 82. Ştiam să citesc deja bine cu ambele alfabete. Eram familiar cu ambele, dar „ale mele”, în capul meu de copil, erau cele chirilice. Ce era cu „latine” îmi era străin. 

Foarte interesant cum mintea copilului face distincții care pot fi construite destul de uşor. În toamna cu pricina, anul 82, cred, în clasă a intrat un profesor înalt, îmbrăcat straniu – sacou cu mîneci scurte, cu pantaloni scurți, cu sandale de iarnă şi vară -, cu o barbă mare şi roşie şi cu ochelari groşi. S-a prezentat: Viktor Ghenadievici Grebenşcikov, profesor de istorie. Atenţie: vorbea o limbă ca la Radio București. Puţin neobişnuit pentru un „moldovan”. 

Proful de istorie

Aveam să aflăm că omul nostru straniu avea enorm de multe studii – fusese repartizat la ţară din întîmplare. Era orăşean. Aşa era în Est. Vorbea nenumărate limbi – mitul spune că peste zece limbi. El m-a învăţat să deosebesc multe limbi – polonă de sîrbă, georgiană de armeană. 

El a fost primul care mi-a spus clar şi fără echivoc: limba moldovenească şi limba română sînt limbi identice. Punct. Cu argumente să priceapă şi un copil. 

El a făcut posibil să se dizolve acest mister: de ce pot înţelege o limbă străină fără să o învăţ şi de ce pot asculta TVR şi Radio România, care transmit într-o limbă străină. Proful cu barbă roşie mi-a descifrat misterul. Eram clasa a V-a, maximum. Ah, am uitat să vă spun: profesorul era un rus de la mama lui din Siberia, de pe Baikal, dar vorbea o română perfectă. Că aşa-i în imperiu – necunoscute sînt amestecurile Babilonului!

Diferențierea Basarabiei

Acum să vă spun o istorie: istoria literei Ӂ. Cei care gîndesc doar în termeni identitari naţionali nu pot înţelege anumite lucruri pentru că nu ţin cont de istoria reală, factuală. Există o istorie a ideilor şi una a materiei, care este la fel de importantă: istoria instituţională, administrativă. 

Noi uităm că Basarabia este în componenţa Imperiului Ţarist din 1812, cînd angrenajul sociopolitic identitar încă nu era foarte bine conturat. Dar dincolo de limbă, religie şi cultura ţărănească – una care, bineînţeles, era unitară – au apărut procese foarte complicate. 

Dacă cele trei regiuni istorice au avut fiecare propria istorie, un întreg proces de emancipare şi modernizare, Basarabia a trecut prin filtrul impus de Imperiul Ţarist. Iar acest calapod implica un întreg angrenaj administrativ, cultură, infrastructură, relaţii sociale, politice şi economice destul de diferite. 

Basarabia şi-a trăit perioada modernă într-un cu totul alt tip de cultură socială, politică şi economică. Acestea sînt fapte. Aceste fapte produc tipuri de cunoaştere şi forme existenţiale diferite. 

Asta nu înseamnă că dispare ceea ce s-a acumulat dea lungul istoriei de sute de ani, ci doar că se transformă, că apar mutaţii importante. 

Trecerea Basarabiei de sub administraţia ţaristă sub administraţia României Mari e un moment important de regîndire şi recalibrare a discursului identitar, adaptat la ideologia naţională a României, o ţară deja constituită cu care Basarabia, sau mai degrabă moldovenii, aveau, desigur, un bagaj cultural, religios şi lingvistic comun. Basarabia, să nu uităm, a fost mereu un spaţiu destul de amestecat din punct de vedere etnic, dar dominat de populaţia moldovenească. Din păcate, România Mare nu a avut prea mult timp la dispoziţie şi a făcut destul de multe greşeli care vor fi speculate de noua adminstraţie sovietică. Administraţia românească a lăsat puţine urme, inclusiv din cauza felului în care şi-a stabilit priorităţile. 

După război, sovieticii au început un amplu proiect de diferenţiere. Istoria, cultura, dar mai ales limba moldovenească trebuia să fie ceva distinct. Astfel, totul a fost reinventat pentru a construi această diferenţă. 

O identitate inventată

A apărut moldovenismul, o identitate locală, diferită de cea românească, cu accente pe conflict şi deosebiri. S-au fabricat argumente, s-a introdus alfabetul chirilic, s-au inventat genealogii ciudate. 

Cît de importantă a fost această maşinărie ideologică e greu de spus. Sigur a lăsat urme adînci, însă cea mai profundă diferenţă e legată de altceva. În primul rînd, de istorie, aşa cum am spus mai sus. Basarabia a absentat în momentul „inventării poporului” în forma lui modernă, în secolul al XIX-lea. Prin urmare, îi lipsea această sensibilitate, chiar dacă ea a fost transmisă pe diverse canale. Îi lipsea şi sentimentul apartenenţei la statul român modern. Şi nu mă refer la elită, care s-a orientat foarte repede, ci la grosul populaţiei, foarte suspicioasă faţă de diferitele forme de putere, reforme, statalităţi etc. Ea a văzut multe şi a suferit multe. 

Este apoi perioada sovietică. Mai puternică decît propaganda este istoria reală, trăită, care cuprinde socialul, economicul, administrativul, educaţia, infrastructura. Apartenenţa la ţesătura socială, politică, culturală şi economică a imperiului îţi modelează altfel viaţa, sensibilitatea şi gîndirea. 

Asta nu înseamnă că moldovenii nu sînt români, ci că sînt români care nu au trăit în spaţiul românesc vreme de două sute de ani. Adică aproape de cînd ştim noi România. 

Din cele şase generaţii rămase în memoria familiei, doar una s-a format parţial în spaţiul statal românesc – 22 de ani a prins. În rest, toţi au trăit după calapodul rusesc, ţarist sau sovietic. Acestea sînt datele problemei şi nu le putem ignora. Trebuie să ţinem cont de ele, nu le putem schimba nici cu poezii, nici cu cîntece, nici cu lacrimi, nici cu zîmbete. Dar poate că acesta este şi unul dintre marile noastre atuuri. În modernitate, diferenţa este mult mai fecundă decît repetiţia, asemănarea, identicul. 

Ce legătură au toate acestea cu litera Ӂ?

Ӂ este o literă ce reprezintă un sunet. E o literă inventată, inexistentă în alfabetul chirilic clasic. A fost inventată special pentru fonetica românească. Se pare că sunetul gi nu putea fi redat cu litere chirilice. Ca urmare, a fost inventat Ӂ, pentru a adapta literele chirilice la sunetele limbii române. 

Cînd vorbeşti, nu simţi diferenţa între Ӂ şi gi, dar ele sînt din materii diferite, arată altfel, practic sînt produse culturale diferite. Ӂ, pe care-l cunosc de mic, este pentru mine un semn drag. Gi este ceva învăţat tîrziu, străin, dar apropiat, îmblînzit. Ӂ nu le spune nimic colegilor mei de generaţie din România, chiar dacă sună la fel ca gi, dar pentru mine el este intim. Sînt experienţe şi materii diferite. Ale vieții noastre de români, care am vorbit și vorbim limba română.

Foto: Eli Driu / Libertatea

Urmărește-ne pe Google News