Comentează- Dmitri Gluhovski (42 de ani) este scriitor și jurnalist rus, cunoscut în special pentru romanul științifico-fantastic Metro 2033, tradus și în România. Ca jurnalist, Gluhovski a lucrat pentru Euronews, Deutsche Welle și RT. El a trăit în Israel, Germania și Franța, iar în prezent locuiește la Moscova.
Generația mea nu a cunoscut represiunile și epurările în masă, nu a cunoscut procesele-spectacol în care publicul furios cerea executarea trădătorilor de țară, nu a trăit într-o atmosferă de oroare universală, nu a învățat să își schimbe viziunea asupra lumii de la o zi la alta, să creadă imediat în viclenia aliaților de ieri și în bunele intenții ale dușmanilor de ieri pentru a justifica războaiele fratricide și nu a fost prezentă în timpul pregătirii morale și militare pentru războaiele mondiale.
Uniunea Sovietică pe care am cunoscut-o era mai degrabă vegetariană: nu mai executa oamenii pentru că nu credeau în marea ei minciună obligatorie și le permitea să pună lucrurile la îndoială în tăcere, pentru ei înșiși, la adăpostul bucătăriilor lor; nici nu mai cerea aplauze atunci când se rostogoleau capetele celor catalogați drept „dușmani ai poporului”.
Cu toate astea, celor care au fost martori ai trecutului nu le făcea plăcere să își amintească ce a fost înainte, și acum devine clar de ce. Pentru că supraviețuirea în astfel de circumstanțe necesita, mai presus de orice, un compromis cu tine însuți, cu propria conștiință.
Da, era necesar să întorci privirea, da, era necesar să aplauzi și tu, iar pentru unii era chiar necesar să îi execute pe alții, cu plăcere, riscând altfel să ajungă chiar ei pe butuc.
„Era nevoie de curaj nu doar pentru a obiecta, ci și doar pentru a te abține”
Oamenii nu vor să își amintească aceste lucruri și, mai exact, oamenii nu vor nici să mărturisească aceste lucruri. Era nevoie de curaj nu doar pentru a obiecta, ci și doar pentru a te abține, și este nevoie de curaj pentru a-ți aminti mai târziu ceea ce și tu, la rândul tău, ai făcut o dată – sau chiar mai mult decât o dată – pentru a abate amenințarea de la tine.
Iar acum, pentru noi, pentru generația mea, se întâmplă în direct la televizor lucruri care credeam că nu se vor mai întâmpla niciodată. Căpătăm o experiență surprinzătoare: posibilitatea de a înțelege de ce bunicii și străbunicii noștri au tăcut și au îndurat, de a înțelege cum națiuni întregi au căzut în abisul nebuniei, cum popoarele au închis ochii în fața tiranilor care au ațâțat războaie mondiale, cum unii oameni au ajuns pe butucul de execuție fără să scoată un cuvânt, iar alții au fost de acord să le taie capetele.
Acum vedem cu ochii noștri cum oamenii sunt dezumanizați înainte de a fi distruși: prin batjocură, prin defăimare, prin denaturarea cuvintelor și a scopurilor lor, prin negarea capacității lor de a simți și gândi, ca oameni.
Știm cum se ascund prădătorii: lupul poartă blana oii pe care tocmai a ucis-o.
Învățăm să cultivăm în noi înșine o indiferență față de nedreptatea care se întâmplă în mod evident în fața ochilor noștri: pur și simplu nu ne afectează, și poate că nu ne va afecta deloc dacă noi nu ne jucăm cu focul. La urma urmei, nu poți avea suficientă empatie pentru toată lumea!
Învățăm să nu simpatizăm cu victima, ci cu agresorul. Dacă empatizezi cu un prădător, atunci pare că ești de partea lui, alături de el, împreună; este ca și cum ai sta aproape de un rechin. Nu este la fel de înfricoșător și poți chiar să ciugulești din resturile fărâmițate de fălcile sale cu dinți ascuțiți.
Învățăm să închidem ochii la nebunia tot mai mare a guvernanților și să ne convingem de înțelepciunea și viziunea lor.
„Există oare nebunie colectivă?”
Asemenea ordonanței din cartea lui Jaroslav Hašek, „Peripețiile bravului soldat Švejk”, care era hrănit cu rahaturile comandantului său, noi înghițim teoriile lor conspirative întortocheate până când ne obișnuim atât de mult cu ele încât cerem și a doua porție.
La urma urmei, dacă nu îi crezi pe ei, pe cine să mai crezi! Nu este mai bine să înghiți rahat decât să te culci cu gândul că viața ta este în mâinile unor nebuni? Există oare nebunie colectivă?
Da, acum știm cum să tăcem, să ne întoarcem cu spatele, să ne ferim și să ne păstrăm gândurile pentru noi înșine, dar încă nu am învățat cum să ne lepădăm singuri de aceste gânduri. Pentru a nu trăi în frică, pentru a nu ne simți ca niște lași sau sclavi, trebuie să învățăm să credem cu sinceritate ceea ce până nu demult credeam că este fals.
Trebuie să înveți să mărșăluiești cot la cot, aplaudând la cerere, aplaudând cu sinceritate, cu disperare atunci când dușmanii națiunii sunt executați și să simți fiori atunci când te bucuri sincer la discursurile liderului nostru.
Trebuie să sărbătorești războaiele. Să te bucuri de vărsarea de sânge. Să găsești explicații și justificări, să te bucuri de trădarea fraților noștri și de represaliile împotriva lor. Să pretinzi că nu observi, și poate chiar să nu mai observi cu adevărat cum țara ta o ia pe calea dictaturilor fasciste, pe urmele lor la propriu, către o destinație pe care o cunoaștem cu toții prea bine.
Nu am vrut să cunoaștem trecutul pentru că am crezut că l-am lăsat în urmă. Părea că ierbarul acestor sentimente groaznic de bizare va rămâne pentru totdeauna sigilat în paginile manualelor. Dar fantomele care s-au hrănit cu ranchiună, scutiri de pedepse și cu beneficii au crescut mari, împing paginile la o parte, târându-se dinspre trecutul mort spre prezentul viu.
Ele cer sânge și îl primesc. Sângele celor care trăiesc aici și acum. Sângele nostru, care este cald și roșu, mai degrabă decât cel brun și uscat.
„Să nu credem în minciuni și să cerem întotdeauna adevărul”
Va trebui să învățăm să gândim împreună și să mărșăluim împreună, cu frică de vecinii prea curioși și de mașinile care trec la miezul nopții, să salivăm în timp ce sărutăm demonstrativ icoanele și portretele liderilor noștri, crezând cu devotament în tot ceea ce este proclamat ca fiind adevăr de către Soloviovii și Tolstoii acestei lumi (Vladimir Soloviov și Piotr Tolstoi sunt două mari voci ale propagandei Kremlinului, n.r.), fiind discreți, cu teama constantă de a nu trăi deloc: să învățăm să facem toate acestea…
Sau să învățăm să facem contrariul: să ne păstrăm amintirile și să ne gândim la viitor, să renunțăm la ranchiună și să nu trăim în trecut. Să nu credem în minciuni și să cerem întotdeauna adevărul. Să ieșim în evidență, să dezbatem, să ne apărăm demnitatea și să luptăm pentru ea.
Până acum, nu am înțeles nimic din experiența celor care au trăit și au murit înaintea noastră pentru a face lucrurile altfel. Și de aceea avem încă atât de multe de învățat.