Metaforă și interes public. Despre folosirea ”sclaviei” ca instrument care să stârnească reacții

„Un lucrător agrar, purtând pe mâini urmele trudei zilnice, se îndreaptă spre casă pe digul care împrejmuiește localitatea rurală în care trăiește. În urma unei ploi, apele au crescut, iar atunci când s-au retras au lăsat în urmă niște bălți în care se mai zbat câțiva pești. Trecând pe lângă o astfel de baltă, lucrătorul agrar aude o voce interpelându-l: „Țărane, țărane, salvează-mă!“. Convins că nu este vorba despre domnia sa, lucrătorul agrar își vede mai departe de drum. „Țărane, sunt eu, peștișorul de aur! Te implor, salvează-mă!“, se aude, din nou, vocea venind dinspre una dintre bălți. Intrigat și fiind, totuși, singur pe dig, lucrătorul agrar se oprește și privește spre vietatea care i se adresa din apa extrem de mică. „Țărane, sunt eu, peștișorul de aur, iar dacă mă arunci în râu și mă salvezi, îți voi îndeplini trei dorințe. Poți cere ce vrei: bogății, sănătate, înțelepciune, orice, orice! Hai, țărane, salvează-mă!“. Obidit, plin de furie și simțindu-se atacat direct, lucrătorul agrar își repede piciorul spre mica ființă aurie, strivind-o cu ură sub călcâi: „Pe cine faci tu, mă, țăran, nenorocitule?“.

Este plină lumea contemporană de cetățeni care cred că, lecturând un titlul și un extras postat pe Facebook în deschiderea unui link, au pătruns toate nuanțele și informațiile unui text. Te aștepți ca oameni cu mai multă educație a lecturii să nu se blocheze în acest stadiu, dar trăim vremuri în care ni se pare oarecum firesc să reacționăm pripit, fără a lua în considerare riscurile unei atari reacții.

Recomandări

13 români, dați dispăruți în inundațiile din Spania, anunță MAE

Am scris, ieri, pe marginea întâmplării și imaginilor de la aeroportul din Cluj, considerând totul drept o nouă dovadă a neputinței cronice a statului român de a gestiona situațiile complexe. Am scris și despre disperarea oamenilor care preferă să se expună riscului contagiunii doar pentru că nu găsesc soluții și răspunsuri potrivite la autoritățile statului în care trăiesc dar n-au unde să muncească.

Folosim, în meseria noastră, diverse instrumente. Unele sunt literale, altele literare. Ni se mai întâmplă ca, pentru a crește impactul unui text, să folosim figuri de stil precum comparația sau chiar, iertat să ne fie, metafora. A compara corăbiile cu sclavi ale secolele trecute cu avioanele care duc la muncă oameni lipsiți de opțiune și speranță în țara lor,nu este similar cu a-i trata superior, peiorativ și desconsiderativ pe oamenii în cauză. A remarca faptul că atât statul cât și samsarii de forță de muncă îi tratează execrabil pe aceiași oameni nu înseamnă, iarăși că-i desconsideri. Dar pripeală și lectura supeficială pot crea această impresie. Fiind o chestiune subiectivă, impresia în cauză nu este nici greșită, nici corectă. Este o impresie și atât.

Pe de altă parte, dacă textul meu, alături de multe alte reacții venind de la mii de oameni, a contribuit la transformarea haosului iresponsabil de joi în așteptarea organizată și disciplinată de vineri, dacă am pus cât de puțin umărul, și eu, la îmbunătățirea condițiilor în care călătoresc acei oameni și la reducerea riscurilor de îmbolnăvire, atunci mi-am făcut datoria de ziarist ce lucrează în interesul public.

Recomandări

Guvernul vrea să înlocuiască sobele tradiționale ale românilor cu pompe de căldură. „Costurile sunt enorme”, spun specialiștii

Sunt, într-o măsură rezonabilă, sclavul cititorilor mei și nu mă deranjează să accept asta, mai ales atunci când scriu pentru oameni capabili să înțeleagă un text, chiar și presărat cu metafore.
Cu plăcere.

Urmărește-ne pe Google News