ComenteazăDe alegeri, avem micul nostru privilegiu de a râde de ridicolul politicienilor. E un râs justificat, dar în fond prostesc, pentru că treaba e serioasă. Și e cu atât mai serioasă cu cât ne indică propria noastră precaritate.
Asistăm la un grup mare de cetățeni care participă la un casting special, iar noi putem să ne purtăm ca niște angajatori aroganți, fraierii de noi.
Repetițiile papagalicești din campania electorală sunt indicatorul că oamenii care se ocupă cu politica nu sunt buni la politică: la vorbit, convins semeni, inspirat comunități etc. Scurt inventar: fapte, nu vorbe, gospodar, “eu nu fac politică”, fonduri europene, treabă, proiecte. Știți toată poezia. Nu sunt buni politicieni pentru că, de fapt, asistăm la desfășurarea celui mai mare târg de joburi cu spectatori-votanți. Să mă explic.
(Să mai spunem că scârba populară de politică este accentuată de schimburile fără scrupule de cadre. PNL-ul ia de la PSD primari, PSD îi ia pe foștii lideri PNL frustrați și îi aruncă în luptă. Cei care au interese grele în oraș sponsorizează ambele tabere. Alegerea dintr-un tur duce la negocieri interminabile de culise, toate ajută la mărirea disprețului pentru vot.)
O altă explicație pentru irelevanță
Aș mai încerca totuși o explicație, una venită din discuții directe cu oameni implicați în politică, direct sau indirect. În discuțiile fără reportofon, invariabil ajungem la câteva discuții “pe bune”.
Ce li se cere candidaților? Se fac presiuni pentru investiții imobiliare, presiuni din partea unor companii prietene să ia contracte publice, dar și, esențial!, aranjamente pentru joburi promise de cei care vor fi aleși. Noi, poporul, suntem cel mai mare angajator.
Când orice job la stat e bun
După lectura celebrului rechizitoriu făcut lui Liviu Dragnea de procurorul Papici pentru neregulile la referendumul din 2012, un amănunt mi-a rămas înfipt în creier. Aflăm din “ambientale” și mărturii că se dădeau bătălii epice pentru postul de paznic sau de măturător, oamenii ăia se agitau pentru partid pentru a prinde orice, un job oricât de mic, dar cât de cât sigur.
Rechizitoriul era o glumă pentru un stat de drept, dar funcționează și acum perfect ca material pentru antropologi.
Niciodată alegerile nu s-au revelat, ca în 2020, ca o alternativă la piața privată a muncii. Lumea pare să se împartă în două. Ori prinzi prin partid un job la stat, ori rămâi în sălbăticia cu patroni, muncă la gri, dat afară aiurea, lipsă de concedii etc.
Ce e mai bine? Liniștea, siguranța
Atenție, nu vă gândiți neapărat la rente și salarii imense la stat. E vorba de joburi la compania de apă locală, la salubritate, la companii deținute local sau strâns legate de banul public.
Adică munca e muncă, salariul e mediocru sau mic, dar există un mare avantaj! Ele oferă ce nu oferă piața muncii private: o oarecare siguranță, niște salarii care vin la timp, concedii, vouchere.
E o luptă nebună pentru a scăpa de sălbăticie. Puterea locală nu vine doar cu salarii pentru boșii poliției locale, vine cu zeci de mii de joburi care, de fapt, te scapă de nebunia pieței private.
De decenii se fuge de munca nebună pe bani puțini, slab asigurată din privat. Se fuge afară din țară, se fuge în politică, dar scopul e același: “piața liberă”, competiția sunt horror, sunt doar pentru cei care nu se descurcă.
Șantierele la mișto
Sigur că deasupra acestei goane nebune după slujbe mărunte stă și salariul nesimțit, CV-ul nesimțit. Însă cu adevărat importantă e concluzia pe care cetățenii – și cei care votează, și cei care susțin activ partidele – au tras-o de mult timp. Și anume că piața liberă a muncii e o glumă proastă.
Că cine nu reușește să-și croiască drum spre un job cât de cât sigur va rămâne în arena gladiatorilor cu ore suplimentare neplătite, muncă la negru, bani puțini și toate celelalte.
De aici, impresia zdrobitoare pe care o am că la locale o să mă duc să votez un întreg detașament de angajați.
Alegerile locale sunt un imens târg de joburi. O spun cât se poate de rece, nu judec, pur și simplu aici suntem. Noi “angajăm” câteva sute de mii de “oameni”. E o joacă de-a poporul angajator și alesul-intervievat.
Această butaforie a muncii și a interviului de angajare este, de altfel, vizibilă de câteva luni în toate localitățile noastre cu piețe răvășite de excavatoare, cu parcuri în care se plantează a zecea oară vreun copăcel, aleșii în funcție oferindu-ne o metaforă a gospodăriei prin distrugerea orașelor înainte de alegeri. Pentru că ei nu candidează, ei vin la interviu, ei și echipele lor lărgite. Iar noi nu votăm, ci participăm la o mare loterie de oferit joburi mai bune decât au de obicei grosul de amărășteni.
P.S. O precizare: imobiliare, PUZ-uri aiurea, munca socială a primăriei. Nimic din toate astea nu e abordat decât în mod excepțional de candidații la locale. E o candidată la sectorul 3, Nicoleta Vișan, care are lucruri serioase pe agendă, dar tocmai de aia nu are nicio susținere; e și o petiție inițiată de “Blocul pentru Locuire”, asociație care apără dreptul la locuință socială, chestiune pe care toți primarii o ignoră. Nu ne interesează, noi nu votăm anul ăsta, noi “facem angajări”.