ComenteazăFlorin Georgescu (FG) a scris peste 1.000 de pagini despre capital în România post-1989 (Capitalul în România postcomunistă [2018]. vol. I, II și III, București: Editura Academiei Române, 1019 pp.), volume despre care am scris la vremea respectivă aici.
Scria FG în acel volum că „noul capitalism postcomunist din România are permanent nevoie de subsidii de la stat fie prin arierate, tolerarea pierderilor și a subcapitalizării, contracte preferențiale, scutiri de impozite, taxe și alte datorii. Altă mână de ajutor venea printr-o politică monetară care să avantajeze firmele exportatoare – toate acestea reprezentând mecanisme de transfer ale capitalului de la stat și populație către sectorul privat.” (vol. I, p. 37).
Da, nu este prea încurajator pentru cei care au perorat tot timpul despre virtuțile capitalismului & „pieței libere”. Sigur, poate gândesc unii că toate aceste mecanisme unfair sunt specifice doar capitaliștilor locali, acea clasă ce-și afișează luxul ostentativ acumulat printr-o privatizare cu imense „nereguli și nedreptăți” (cuvintele lui FG) a activelor statului.
Evaziunea fiscală și corupția sunt identificate deopotrivă la firme cu capital privat sau de stat, capitaliști străini sau locali (vol. III, pp. 872-873), scrie explicit economistul de la BNR
Înțesată cu date, cifre brute și comentarii
La trei ani de la apariția acelui op, FG revine și publică o nouă carte – Capitalism și capitaliști fără capital în România (2021). vol. I și II, București: Editura Academiei Române, 631 pp.
Ca și precedenta lucrare, Capitalism și capitaliști… este o aglomerare de cifre și fapte imposibil de parcurs pagină cu pagină. Ai senzația că răsfoiești un anuar statistic, dar asezonat cu numeroasele comentarii pe datele și cifrele brute.
Dar nu asta-i important la cele două volume. Nici faptul că toate concluziile de final de capitol, denominate remarci finale, acestea sunt pigmentate cu lungi inserturi din tot felul de autori de un eclectism dezarmant.
Aici se scrie că în timpul comunismului am murit de frig, am fost niște jucării la îndemâna inginerilor sociali comuniști – acesta e rezumat dintr-un volum (Scurtă istorie a românilor) al lui Ioan Aurel Pop (vol. I, p. 118). Dincolo, citând din istoricul Scurtu, se notează că în comunism s-au construit mii de școli, spitale etc. (vol. I, p. 125). În total, aceste remarci finale cuprind nu mai puțin de 37 de pagini la un capitol de 137 de pagini. Nu asta-i important, totuși.
Este remarcabil de menționat că FG are o credință de nezdruncinat. Autorul scrie negru pe alb că „România a încetat să mai aibă o industrie proprie”.
Practic, „circa 45% dintre alimente din nevoile alimentare ale populației sunt acoperite din import” (volumul I, p. 130)
Conspectează abundent din Piketty (Capital et idéologie, Paris: Éditions du Seuil [2019]) „este incontestabil faptul că țările din Europa de Vest au obținut avantaje comerciale și financiare substanțiale din integrarea Europei de Est în UE”. Cu toate acestea, FG, ca și în cele trei volume precedente, gândește România postcomunistă și evoluția-i într-o schemă perfect autocolonizatoare.
Suntem incapabili ca popor, nu avem sindicate, țările din Occident au putere superioară de negociere etc.
Deși există și alte piste de interpretare în economia politică, FG nu amintește absolut nimic, dar nimic despre conceptul de dezvoltare inegală (uneven development) ca funcție principală a sistemului capitalist de producție. De asemenea, nu pomenește nimic despre dubla periferizare a țărilor din Europa de Est, periferii în raport cu vechile democrații industriale.
Aceste periferii domestice au apărut ca urmare a dezindustrializării și migrării capitalismului vagabond în anumite clustere regionale, București, Cluj, despre noile forme mai subtile de imperialism, despre sistemul de producție capitalist în general. Nimic-nimic din toate acestea!
Exemplul nordului și sudului Italiei
Să ne înțelegem, FG folosește o multitudine de date statistice pentru a sublinia apăsat realitatea incontestabilă a inegalităților regionale.
Da, dar aceste inegalități regionale sunt văzute ca fiind rezultatul unor disfuncționalități generate de mecanismele politice locale, și nu ca o condiție intrinsecă a societăților capitaliste. Există o pleiadă de autori care au scris despre dezvoltare inegală.
Gramsci însuși, în latura-i de geograf, a analizat problema dezvoltării inegale dintre sudul agrar subdezvoltat și nordul industrial din Italia. Existau diferențe însemnate de dezvoltare între nordul piemontez (aflat sub influența modernizatoare a Franței și Austriei) și sudul (Regatul celor Două Sicilii).
Sudul a rămas încastrat în schemele de dezvoltare feudale, iar liberal-moderații piemontezi au preferat să „înghețe” tipul de societate din zona meridională pentru a nu pune în pericol, spuneau ei, întregul eșafodaj al tânărului stat.
Gramsci era partizanul uniformizării disparităților economice dintre nord și sud în cadrul unei politici echilibrate, care ar fi permis realizarea nu doar a unei unități administrativ-teritoriale, dar și a uneia naționale.
Risorgimento-ul (unificarea Italiei) a eșuat întrucât nu a creat acea solidaritate națională, mai degrabă a favorizat nordul în detrimentul sudului, adâncind decalajele dintre cele două spații geografice. În Chestiunea meridională, gânditorul italian a arătat că rasializarea modernă i-a tratat pe italienii din sud (sudicii) ca o rasă intermediară, diferită de nordicii și alpinii europeni.
Ce s-ar întâmpla într-o Românie condusă la modul ideal?
Or, la noi nu există aceleași distincții regionale, pe care, de altfel, și economistul Georgescu le identifică? Nu avem, pe de o parte, regiunile istorice Moldova, Valahia și Mica Valahie (Oltenia), iar pe de altă parte, Transilvania, mai dezvoltată, plus hubul industrial-tehnologic București-Ilfov?
Și ce se va întâmpla dacă România ar fi o țară lipsită de corupție și cu politicieni onești și dedicați binelui public? Vor apărea industrii creative în micile și mediile orașe întinse în stepa și silvostepa câmpiilor din sudul și estul țării?
Vom avea turism și agroturism în toate aceste orașe dezindustrializate, acum ca niște carii inestetice, iar lumea muncitorească, mai mult sau mai puțin pregătită pentru piața muncii, va înceta să mai ia drumul vestului european? Sau mai degrabă ne putem întreba ce alternative au țările foste comuniste pentru a contrabalansa puterea big capital/big business?
Capitalismul hoinărește peste tot, dar nu ajunge peste tot
Geografii au sesizat și ei contradicțiile sistemului economic capitalist. În viziunea acestora, inegalitățile geografice au fost descrise nu doar ca vulnerabilități clasice ale dinamicii neoliberale, sunt chiar parte a procesului capitalist de acumulare, elementul distinctiv al geografiei capitalismului, expresia contradicțiilor din însăși structura capitalului.
Prin urmare, dezvoltarea inegală vine în cetate mai ales ca funcție a capitalului și mai puțin a sistemului politic.
Știm deja, capitalismul este vagabond – vezi conceptul de vagabond capitalism, migrează pentru a găsi spații care să genereze profit. Iar forța de muncă ieftină din periferiile capitalismului central este o condiție sine qua non pentru această migrație.
Dar trebuie reținut, capitalul vagabondează pe te miri unde, dar, în drumul lui, el nu se oprește și în județele Călărași, Ialomița, Olt sau Vaslui. Preferă locuri mai prielnice – am pomenit mai sus de București-Ilfov, Cluj etc.
În plus, scrie FG, Investițiile Străine Directe (ISD) sunt insuficiente ca volum și cu o structură ineficace. Dar Ha-Joon Chang o spune foarte clar, investițiile străine nu joacă rol de Mesia: „Poate că investițiile străine contribuie la dezvoltarea economică, dar numai atunci când sunt făcute ca parte a unei strategii de dezvoltare orientate pe termen lung”.
„Politicile ar trebui concepute astfel încât investițiile străine directe să nu distrugă producătorii interni, care pot deține un potențial mare de creștere pe termen lung”
Iar Georgescu, citind din Pogonaru, spune că acest model bazat pe capitalul străin și-a atins limitele și că de acum trebuie să ne gândim ce putem face noi, cu puterile noastre și mobilizarea capitalului local (vol. I., p. 307).
Crearea unei economii bazate pe capital local a fost și visul multor gânditori din perioada de dinainte de 1945 (Ștefan Zeletin, Mitiță Constantinescu, Victor Slăvescu, Virgil Madgearu etc.). Nicolae Constantinescu, într-un articol din revista Democrația (1923), scria că independența economică a unei țări este foarte importantă și ea reprezintă variabila indispensabilă ce asigură autonomia politică.
Cumva în prelungirea acelor gânditori, volumele îmbibate de date ale economistului de la Banca Națională a României ne spun cam aceeași poveste. România nu arată bine, iar proiectul societal trebuie regândit.
Este o dare de seamă, nu către orbi ca la Sabato, ci către români. Fapte, date și cifre care descriu perfect mecanismele capitalului global într-o țară fără capitaliști și fără capital.