Moștenirea lui Iohannis. Extinderea la infinit a conceptului de securitate națională

În ultimii 20 de ani, conceptul de securitate națională a României a suferit o extindere dramatică și alarmantă. Începând din 2006, când conceptul de securitate națională a fost extins inițial pentru a include probleme legate de corupție, acesta a fost extins exponențial cu fiecare iterație a strategiei naționale de apărare (SNAp). Însă extinderea conceptului a fost cu adevărat instituționalizată doar cu ocazia adoptării strategiei de apărare națională din 2015, odată cu primul mandat prezidențial al lui Iohannis.

La acea dată, domeniile de politică publică incluse în „securitatea națională” au explodat de la cele patru domenii tradiționale, legate de apărare și siguranța publică, la nouă domenii. Versiunea următoare a strategiei naționale de apărare adoptată în 2020 a crescut în continuare numărul de domenii incluse sub deja neîncăpătoarea umbrelă a „securității naționale”, ajungând la 18 domenii de politică publică. 

Recomandări

Cine este Alexandr Stoianoglo, rivalul Maiei Sandu. Soția lui a primit cadou un sfert dintr-o companie a fugarului pro-rus Veaceslav Platon, care face afaceri și în România

În prezent, conceptul de securitate națională include, pe lângă domeniile tradiționale, o pluralitate de domenii precum educația, cultura, sănătatea, mediul, patrimoniul cultural sau chiar situația demografică. Având în vedere această expansiune fără precedent a numărului de domenii de politică publică acoperite sub conceptul-umbrelă de „securitate națională”, avem toate motivele să credem că următorul președinte va fi tentat să extindă și mai mult conceptul prin includerea altor domenii de politică publică. Asta va însemna că aproape niciun domeniu de politică publică nu va mai rămâne în afara conceptului deja extins de securitate națională. 

Deși la prima vedere, această extindere a conceptului de securitate națională poate părea rezonabilă și necesară în condițiile geopolitice actuale, expansiunea sferei de securitate în sfera civilă ar trebui să ne producă, de fapt, îngrijorări cu privire la motivațiile din spatele acestei extinderi continue și a implicațiilor pe termen lung pentru democrația și societatea românească. 

Asta pentru că extinderea conceptului de securitate națională este, înainte de toate, o alegere politică făcută de președinte și de elitele din sfera securității naționale. Extinderea conceptului este un instrument folosit atât de președinție, cât și de serviciile de informații pentru a-și extinde influența asupra unor domenii în care, în mod obișnuit, nu ar avea atribuții relevante. Iar din asta rezultă o strategie de consolidare a puterii politice a unor actori instituționali care depășește limitele rezonabile ale Constituției noastre. 

Recomandări

Gafa grupării pro-ruse care a salvat referendumul din Republica Moldova

Orice subiect sau domeniu poate fi de „securitate națională”, dar trebuie să fie?

În principiu, orice domeniu sau problemă de politică publică poate fi definită ca aparținând securității naționale. Putem defini orice problemă socială sau instituțională în termeni care să aibă, direct sau indirect, implicații importante pentru securitatea națională sau pentru bunăstarea poporului. Astfel, ce ajunge să fie definit drept o problemă de securitate națională este inerent o decizie politică a celor care au puterea de a o face.

Orice problemă de politică publică poate primi o soluție prin diverse căi. Rareori avem o singură cale prin care putem să rezolvăm ceva ce ne apasă ca societate. Putem rezolva problemele societății sau ale statului prin metode convenționale, specifice proceselor de decizie civile, sau putem să le rezolvăm prin metode excepționale, care aparțin sferei securității naționale. Cu toate acestea, trebuie să reținem că, în practică, alegerea pe care decidenții o fac în favoarea uneia sau alteia dintre soluții nu ține de natura intrinsecă a problemei, ci de interesele politice sau instituționale ale acestora.

Luați, spre exemplu, domeniul sănătății. Pe de o parte, decidenții pot decide că problemele sistemului de sănătate publică sunt o problemă de interes public general care necesită intervenția statului. În acest caz, decidenții vor adopta reglementări și instrumente de politică publică ce sunt disponibile Ministerului Sănătății, inclusiv reforme instituționale sau creșterea bugetelor caselor de asigurări. Această abordare ar fi una eminamente civilă, folosind instrumente convenționale de politică publică.

Pe de altă parte, decidenții pot decide că problemele sistemului de sănătate sunt o problemă de securitate națională, ceea ce implică alocarea de putere decizională și resurse în termeni excepționali, depășind regulile obișnuite ale jocului și oferind putere și influență unui grup de actori care altfel nu ar avea ce să caute în domeniul sănătății. Asta a fost cazul în timpul pandemiei.

În principiu, decidenții pot alege una sau cealaltă dintre aceste două opțiuni pe baza unor calcule cost-beneficiu, urmând principiul eficienței. În practică însă, știm că decidenții decid deseori pe baza unor interese eminamente politice ce nu au legătură cu eficiența politicii publice. Iar acest aspect are implicații pentru echilibrul puterii în stat.

O extindere fără limite a „securității naționale” afectează calitatea democrației

Unul dintre cele mai îngrijorătoare aspecte ale extinderii conceptului de securitate națională ține de modul în care acesta mărește autoritatea președintelui și influența serviciilor de informații. Constituția României plasează politica externă și securitatea națională sub jurisdicția președintelui, în timp ce problemele interne sunt, în general, de competența prim-ministrului.

Această diviziune a puterii are scopul de a echilibra autoritatea executivă bicefală, prevenind monopolizarea controlului asupra deciziilor importante de către un singur individ. Însă prin redefinirea a aproape oricărui domeniu, de la politica educațională la patrimoniul cultural, drept preocupări de securitate națională, administrația Iohannis a urmărit să eludeze constant aceste limite constituționale.

Extinderea conceptului de securitate națională permite președintelui și serviciilor de informații să se implice în domenii care, conform legii, ar trebui să fie gestionate de prim-ministru și de alte organe guvernamentale. De exemplu, probleme precum reforma educației sau politica sanitară, care au o importanță socială clară, dar nu sunt legate direct de amenințări existențiale la adresa statului, nu ar trebui considerate chestiuni de securitate națională. Cu toate acestea, sub pretextul unui concept „extins” de securitate, Iohannis și serviciile de informații și-au extins influența către aceste domenii.

Ne amintim cu toții, spre exemplu, comentariile din 2015 ale generalului SRI Dumitru Dumbravă, despre implicarea SRI în actul de justiție, declarând senin că sistemul judiciar reprezintă un „câmp tactic” al serviciului. Or, sistemul judiciar nu putea deveni, legitim și legal, un „câmp tactic” al SRI, dacă conceptul de securitate națională nu ar fi fost extins pentru a include și justiția/lupta împotriva corupției. Un fapt, de altfel, ironic, având în vedere că generalii Coldea și Dumbravă au fost acuzați de DNA tocmai pentru acte de corupție comise prin folosirea influenței asupra sistemului judiciar pe care trebuiau să îl apere și reformeze, în virtutea extinderii conceptului de securitate națională.

Încadrarea corupției drept o problemă de securitate națională în 2006 de către fostul președinte Traian Băsescu a deschis calea pentru această expansiune, dar Iohannis a dus acest concept la niveluri fără precedent. Strategia Națională de Apărare din 2020 include acum optsprezece domenii în care structurile de securitate au voie să intervină pentru a apăra securitatea națională.

În funcție de cine ajunge președinte ca urmare a alegerilor din decembrie, este posibil ca strategia din 2025 să includă și mai multe domenii, făcând posibil ca aproape niciun aspect al vieții publice din România să nu fie scutit de influența structurilor de securitate sub pretextul securității naționale. În acest sens, nu putem rata impresia generală deja existentă că relațiile civil-militare și, în special, civil-intelligence sunt dezechilibrate în favoarea structurilor de securitate.

Un concept extins diluează caracterul excepțional al securității naționale

Dintr-o perspectivă normativă, această extindere este profund problematică. Asta pentru că diluează semnificația termenului de „securitate națională” până la punctul în care acesta devine un termen general, lipsit de specificitate. După cum se spune, dacă totul este securitate, atunci nimic nu mai este. Prin extinderea conceptului pentru a acoperi aproape fiecare domeniu de politică publică, structurile de securitate își diluează, de fapt, resursele, chiar și crescute semnificativ, și creează o situație în care amenințările reale la adresa securității naționale – cum ar fi pregătirea militară, operațiunile de informații și siguranța publică – nu primesc atenția concentrată pe care o merită.

În schimb, resursele sunt direcționate către domenii mai puțin importante, nu pentru că sunt cu adevărat preocupări de securitate națională, ci pentru că au fost redefinite astfel din motive oportuniste, fie ale președintelui, fie ale serviciilor de informații.

Mai mult, această expansiune nu are niciun impact măsurabil asupra gestionării reale a acestor sectoare nou-adăugate. Așa cum deja știm, includerea sănătății, educației și mediului în cadrul securității naționale nu a dus la îmbunătățiri semnificative în aceste domenii. Finanțarea educației sau sănătății, spre exemplu, continuă să rămână la minime europene.

Reformele din educație au dus la mai mult haos decât la o creștere a calității actului de predare. Singurul rezultat concret al includerii unor astfel de domenii în conceptul extins de securitate națională pare să fie doar creșterea autorității prezidențiale și a influenței serviciilor de informații asupra acestor sectoare, nu rezolvarea problemelor presante prezente în acestea. Asta ne arată că includerea unor domenii precum justiția sau educația în conceptul extins de securitate națională are mai puțin de-a face cu aspecte reale legate de securitatea națională și mai mult cu oportunismul președintelui și al structurilor de securitate de a-și maximiza autoritatea și influența.

Iohannis nu a decis singur extinderea conceptului de securitate

Deși Iohannis a fost, fără îndoială, o forță motrice din spatele extinderii conceptului de securitate națională, acesta, cu siguranță, nu a acționat singur. Elitele din sfera de securitate națională ale României au jucat rolul intelectual fundamental în promovarea acestei extinderi a ce înțelegem prin securitate națională. Indivizi precum George Maior, în special în mandatele lui Traian Băsescu, Eduard Hellvig sau Florian Coldea, motivați de dorința de a-și extinde influența și resursele, au promovat un concept de securitate națională în continuă expansiune.

Prin includerea unui număr tot mai mare de domenii și probleme de politică publică drept probleme de securitate națională, aceștia și-au asigurat o creștere a importanței, influenței și resurselor alocate serviciilor pe care le conduceau. Acesta este un caz clasic de expansiune birocratică, în care instituțiile caută să-și extindă sfera de influență și să captureze mai multe resurse, adesea în detrimentul altor instituții sau eficienței.

Costurile sociale ale unui concept în continuă expansiune

Această continuă expansiune a conceptului de securitate extinsă vine cu o varietate de costuri sociale încă neînțelese pe deplin. În primul rând, legitimează implicarea factorilor militari – să nu uităm că serviciile de informații sunt militarizate – în activitatea de zi cu zi a instituțiilor civile. Este suficient să ne reamintim comentariile lui Cristian Ghinea legat de prezența unui ofițer SRI într-o funcție de decizie din Ministerul Fondurilor Europene pentru a înțelege realitatea acestei situații, același ofițer SRI fiind în prezent funcționar public în Ministerul Finanțelor. 

Această estompare a granițelor dintre sferele militare și civile este mai mult decât problematică. Ea normalizează ideea că serviciile de informații și, în general, structurile militarizate au dreptul de a interveni oricând asupra proceselor de decizie civile, în special a celor importante politic. Implicația imediată a unei asemenea evoluții fiind că controlul civil asupra serviciilor și structurilor militarizate se erodează, iar serviciile capătă influență nepermisă asupra celor care ar trebui să îi controleze. 

Mai mult, menținerea unui concept de securitate națională în continuă expansiune poate fi folosită în viitor pentru a justifica extinderea abuzivă a puterii politice a unui președinte în dauna celorlalte puteri, ducând la erodarea caracterului democratic al statului. Totul în interesul „securității naționale”, desigur. Când aproape orice problemă poate fi clasificată drept una de securitate, potențialul pentru abuz devine imens.

Un apel la responsabilitate: abandonați conceptul de securitate extinsă

Expansiunea exponențială a conceptului de securitate națională sub Klaus Iohannis reprezintă o moștenire toxică a celor două mandate ale acestuia. Extinderea conceptului reprezintă o strategie politică menită să consolideze puterea prezidențială și a structurilor de securitate, în dauna altor instituții și autorități publice. 

România are nevoie de un concept de securitate națională care să revină la bazele sale tradiționale, cu o gamă mai restrânsă a domeniilor care cad sub incidența instituțiilor care au grijă de securitatea națională, lăsând problemele civile în gestiunea instituțiilor competente. Traiectoria actuală nu doar că diluează sensul securității naționale, dar și deschide calea pentru un stil de guvernare mai autoritar de către un viitor președinte. 

Soluția este simplă și rezonabilă: următoarea strategie națională de apărare a țării ar trebui să abandoneze conceptul de securitate extinsă și să revină la o înțelegere mai conservatoare și tradițională a securității naționale. Structurile de securitate, fie că vorbim de serviciile de informații sau de armată, ar trebui să se ocupe de ce știu ele mai bine, nu de problemele din justiție, educație sau mediu. 

Foto: presidency.ro

Urmărește-ne pe Google News