Lumea politică românească este plină de absolvenți ai facultăților de drept. Absolvenți ai unor facultăți de stat, precum vicepremierul Barna, fostul premier Năstase, fostul premier Ponta și alții, absolvenți ai unor particulare, precum doamna Gorghiu, domnul Nicolicea, doamna Udrea și mult prea mulți alții. 

Foarte mulți dintre absolvenții de drept din politică nu au profesat cu adevărat în domeniul lor niciodată. Cei mai mulți. N-au dat, prin tribunale, cu fruntea de vreo lege dospită tot de ei. N-au ținut vreo pledoarie care să înmoaie inima instanței sau măcar să o convingă cu argumente legale și logice. Ei n-au judecat vreodată vreun proces, pentru că este infinit mai greu să parcurgi etapele necesare pentru a ajunge judecător decât pe cele pentru a ajunge parlamentar. Acești oameni nici nu s-au chinuit ani de zile să demonstreze încălcări ale legii, așa cum fac procurorii. 

De cele mai multe ori, din păcate, nici măcar nu s-au ostenit să-și pună în acord mașinațiunile politice cu legile țării, alea care sunt, așa cum sunt.

După 1990, Parlamentul României a adoptat 9.822 de legi care au și fost promulgate de către cei patru președinți ai țării de până azi. Așadar, nu legile ne lipsesc. Și nici specialiștii în drept. 

În 2017, Eurostat ne informa că din cei 126.300 de absolvenți de studii superioare din România, 26,7% aveau specializarea în drept sau administrarea afacerilor. La un asemenea procent, avem cel puțin jumătate de milion de absolvenți de drept în ultimii 30 de ani.

Ce nu avem în număr cel puțin la fel de mare sunt oamenii dispuși să cunoască legile și să le și respecte. Vorbim de decidenți, pentru că populația, în general, respectă legile, chiar dacă nu le cunoaște.

O veche butadă, ale cărei origini îmi sunt necunoscute, spune: „Gardurile sunt făcute pentru a fi sărite, iar legile, pentru a fi ocolite”. Nu e corect, dar este adevărat. Există, în toată lumea, avocați sau consultanți juridici extrem de bine plătiți pentru a găsi căile legale de ocolire a legilor. Cuvântul important aici fiind „legale”. A specula slăbiciunile legilor a devenit, în decenii, o latură foarte bănoasă a avocaturii.

Doar că în România nu asta se întâmplă. Nu se ocolește legea, ci se încalcă. Tupeul și convingerea că dacă faci asta la lumina zilei e OK țin loc, mai nou, de argumente juridice.

Prefectul Capitalei a atacat în justiție numirile de directori făcute de primarul general, pentru că ele ar fi ilegale. Și cel mai probabil sunt, pentru că legea prevede organizarea de concursuri pentru ocuparea respectivelor posturi, concursuri care nu au avut loc.

Dar practica încălcării legii în materie de impunere a noilor jupâni nu este specifică doar Bucureștiului. Este o practică generalizată, mai ales din noiembrie 2019 încoace, intensificată după alegerile locale din 27 septembrie 2020. Unii pot numi asta schimbare, când, de fapt, este doar o scurtcircuitare generalizată a legii. O vedem în primării, unde primarii nou aleși încearcă, asemenea domnului Dan, să-și impună favoriții în diverse funcții prin detașare din poziția de consilier personal, o vedem la instituțiile deconcentrate, o vedem cam peste tot.

Iar asta se întâmplă pentru că trăim în epoca avocățeilor, cei care degradează o profesie fără de care justiția nu e posibilă: avocații.

Spre deosebire de colegii lor avocați, avocățeii sunt absolvenții de Drept, numeroși, altfel, care s-au școlit nu în sălile de curs, nu luându-și examenele pe bune, ci conspectând Ally McBeal sau Suits.

Dreptul predat la Hollywood este spectaculos, plin de întorsături istețe, de chichițe și găselnițe avocățești. Doar că nu se aplică și în lumea reală. În lumea reală, legea trebuie respectată, în litera și în spiritul ei. Cel puțin până când este schimbată.

Apărătorii justiției de mai an, oameni care ieșeau în stradă pentru că se schimbau legi „noaptea ca hoții” nu au azi nici o tresărire când se încalcă legi ziua în amiaza mare. De la numirile de directori în diverse primării până la demiterea Renatei Weber din funcția de Avocat al Poporului, toate aceste lucruri sunt aplaudate, deși nu sunt nici măcar la limita legii, ci mult dincolo de ea.

Cu o „societate civilă” arondată guvernărilor de dreapta, tradițional, o presă pe cale de dispariție și în aplauzele generale atunci când legea este încălcată „într-un scop bun”, este greu de estimat cât ne vom mai menține măcar aparența de țară democratică.

Speranța moare ultima, este adevărat. Dar nu este, nici ea, nemuritoare.

 
 

Urmărește-ne pe Google News