ComenteazăClubul Green Hours, de pe Calea Victoriei 120, aproape de Piața Amzei, a fost ani buni kilometrul zero al culturii independente nu doar pentru București, ci și pentru întreaga Românie. O știu mai ales cei din afara Bucureștiului.
Când ajungeam în București prin 1998, toate întâlnirile aici mi le dădeam. Iar omul care făcea ca totul să funcționeze perfect era inegalabilul Voicu Rădescu. El era omul-instituție. Dar o altfel de instituție. Una care făcea minuni.
Locul care aduce viitorul
La sfârșitul anilor 90 la Green Hours vedeai enorm din arta românească în derulare. Am văzut aici de la Maia Morgenstern la Radu Afrim, de la Coca Bloos la Ada Milea, de la Mihaela Rădescu și David Schwartz la Eugen Jebeleanu. Dacă ar fi să fac o listă ar fi prea mult. Aici vedeai tot. De muzică nu mai știm șirul: cine nu a trecut pe aici?
În timp, lucrurile au devenit tot mai clare: cine trecea prin Green Hours era din viitor. Teatru Luni era un soi de configurare a viitorului. O consacrare a lui. Ceea ce va fi pe aceasta scenă azi la Green Hours peste un timp va fi consacrat pe marile scene. La Green Hours erai în viitor. Practic Voicu Rădescu a produs un loc care era avangarda teatrului românesc.
Meritul deosebit îl are acest om – Voicu Rădescu: cel mai iubit dintre bucureșteni.
Care este secretul? Nu știm chimia lui Voicu Rădescu. Dar ce putem spune cu siguranță este că acest om a reușit cu resurse minime să facă pentru București și România cât nu au reușit primării și ministere, instituții și fonduri culturale.
În susținerea acestei teze stau mărturiile a sute și sute de oameni din teatru, muzică și cultură. Lista lor e impresionantă: oameni din domenii diferite, generații diferite, preferințe culturale și ideologice diferite. La Green Hours se întâmplă minunea și produceau ce e mai bun în ei. Iar cel care producea această magie ca lucrurile să se așeze în cea mai bună configurare era Voicu Rădescu.
Promova „Economia darului”
Care era secretul acestui fenomen? Am discutat de multe ori, ne-am ciondănit pe teme politice de multe ori. Scria, comenta la textele mele. Mă trăgea de mânecă atunci când i se părea că greșesc. Dar niciodată nu o făcea cu ură. Nu știa ce este ura.
Voicu Rădescu era cunoscut ca un om generos, plin de viață, mereu vesel și optimist. Chiar și în momentele de disperare el era optimist și gata să o ia de la capăt. Și mai ales gata să ajute – era de o generozitate dezarmantă. De fapt, aici e și micul lui secret. Uneori de o naivitate copilărească, absolut copleșitoare.
De fapt era un idealist și umanist cum rar găsești în România – dar pus să construiască.
Deci care era secretul lui Voicu Rădescu? Eu cred că Voicu Rădescu mergea împotriva curentului dominant al felului de a înțelege lumea. Era un proprietar de bar care credea că afacerea pe care o conduce trebuie să producă pentru a cheltui, nu pentru a acumula.
Era adeptul a ceea ce eu numesc: economia darului. Era stresat la culme de presiunea comercialului. El era convins că banii sunt doar un mijloc și nu un scop în sine.
Pentru el a avea însemna strictul necesar: să ai ce mânca, unde dormi, cu ce te deplasa. În rest, totul trebuia să se ducă pe confortul și plăcerea de a crea. O lume perfectă era o lume sustrasă de presiunea comercialului și care să iasă din filosofia profitului.
Pentru a câștiga tot trebuie să oferi tot
Lumea lui Voicu Rădescu asta era – o lume a dăruirii, nu a acumulării. Tot ce ai să dai pentru cei în nevoie, se implica în multe cauze sociale, și mai ales pentru a produce condițiile pentru cei ce pot crea. Asta însemna pentru el o lume mai bună și mai împlinită.
Sigur, veți spune, asta se poate, eventual, în artă. Dar asta era lumea lui Voicu Rădescu. Asta e lecția lui Voicu Rădescu – pentru a câștiga tot trebuie să oferi tot. Pentru a avea doar ceea ce contează trebuie să dăruiești totul.
Voicu Rădescu a făcut enorm de mult pentru cultura independentă din București și România. Din mai nimic a făcut totul. În acest sens îi datorăm enorm. Mai ales pentru că ne-a arătat cum se face.
Voicu Rădescu ne va lipsi mult – dar ne-a lăsat secretul. A fost generos până la capăt.