Și, totuși, ar trebui, măcar de dragul aparențelor, să ni se dea impresia că nu am ieșit de pomană din case în prima duminică a lui decembrie. Ar trebui ca Parlamentul să dezbată în mod real atât programul de guvernare propus de coaliția PNL-USR-PLUS-UDMR, cât și propunerile de miniștri. Ăsta este, în definitiv, rolul Parlamentului, pe lângă acela de a elabora legi: să fie forul în care se dezbat deciziile politice, Parlamentul fiind singurul for alcătuit din reprezentanții alegătorilor.
Dar nu vom avea parte de așa ceva. Am aflat, cu surprindere, că în această seară vom avea guvern, din punct de vedere legal.
Cu noaptea în cap la Parlament se depune atât programul de guvernare, cât și componența guvernului, iar comisiile parlamentare care trebuie să-i audieze pe viitorii miniștri și să dea un aviz în ceea ce-i privește vor mima activitatea, astfel încât guvernul să poată depune jurământul în fața președintelui Iohannis în această seară.
Oricât de mare ar fi graba, nu este vina noastră că se ajunge, de fiecare dată, în astfel de situații. Faptul că alegerile parlamentare au fost împinse, în timp, până în luna decembrie are legătură doar cu dorința parlamentarilor, de-a lungul a 30 de ani de democrație, de a-și mai prelungi fie și cu câteva zile sau săptămâni avantajele, diurnele, indemnizațiile. Așa am ajuns în situația de a discuta formarea unui nou guvern cu gândul la șorici și piftie, cu ochii minții la sarmale, grăbiți, mereu, să scăpăm de aceste aparente formalități. Doar că nu sunt formalități. Sunt lucruri extrem de serioase. Audierea miniștrilor n-ar trebui să fie o formalitate.
Chiar dacă, în trecutul extrem de recent, avizele date de comisii n-au contat, ajungând miniștri și oameni respinși de parlamentari, precum Florin Cîțu sau Violeta Alexandru, să ne amintim de bunul exemplu dat de Dacian Cioloș în 2015. Atunci, chiar dacă în comisiile parlamentare Cristina Guseth a primit aviz favorabil, modul dezastruos în care s-a prezentat în timpul audierilor ca ministru propus al Justiției l-a determinat pe Dacian Cioloș să o retragă de urgență din cabinetul său.
Astăzi nu se va mai întâmpla așa ceva. Pentru că ne grăbim, așa că audierile, de fapt, nu mai contează. Totul este să aibă domnul președinte pe cine să felicite mai pe seară, ca să poată, apoi, să plece spre Sibiu și spre o noapte de ajun liniștită, petrecută acasă.
Dar de ce ne grăbim atât de tare? Ne spune G4media, într-un articol din 19 decembrie: „Până la 31 decembrie trebuie adoptate o serie de ordonanțe de urgență prin care să fie amânate mai multe măsuri care ar avea un impact uriaș asupra bugetului, precum alocarea a 6% din PIB pentru Educație”.
Cam asta este una dintre prioritățile majore ale guvernului României educate: să nu se aloce nici anul viitor 6% din PIB pentru Educație, deși acest lucru este prevăzut în lege încă din 2011.
Niciun guvern, din 2011 încoace, nu a alocat 6% din PIB pentru educație și pare o prioritate ca acest lucru să nu se întâmple niciodată. Ba chiar fostul ministru Monica Anisie a declarat acum un an că oricum nu are ce face cu 6% din PIB pentru educație.
Așa că da, are sens să scurtcircuităm procedurile parlamentare, să ne grăbim, fie doar și pentru acest scop nobil de a nu aloca educației procentul legal de 6% din PIB. Ne-am dori un guvern stabil, serios, care să lucreze timp de patru ani, dar ne grăbim să-l validăm pe genunchi, la mișto, în cea mai mare grabă.
În ritmul ăsta, peste patru ani nu doar că nu mai avea cine să scrie programe de guvernare, că n-ar nici acum, dar nu va mai avea nici cine să le citească, pentru că în România Educată, dar subfinanțată, de citit vor mai citi doar cei cu bani de meditații.