Ne strică frații Tate copiii? Sau cine-i strică?

Principala lecție care se uită e că un copil se crește de o societate, de un stat. Știu că părinții se simt unici responsabili. Nu e așa.

Caragiale are multe proze scurte despre copii. Printre ele, și celebre schițele „Vizită”, „Dl Goe”. Toate au o morală simplă: părinții sunt niște mostre de îmbuibați cu bani și fără educație care-și fac copiii praf. Asta într-o societate neașezată, extrem individualistă – eu și cu odorul meu suntem regii, restul nu contează, asta pare să fie teza. 

Caragiale râdea doar de burghezia liberală a finalului de secol XIX, nu râdea de copii. Noi de cine râdem azi? Râdem mai mult de copii sau, dimpotrivă, punem prea multe în cârca lor: sunt niște vicioși dependenți de telefoane și droguri, când ar trebui să aibă cariere de olimpici.

În „Adolescence”, tema e aleasă populist, adică se face acolo un ghiveci de bullying, crimă, sexism, familie. Partea bună a filmului e că are bucăți realiste făcute cum trebuie, urmărirea procedurilor anchetei sau investigarea cazului de către o specialistă în psihiatrie. Sunt și destul de multe „burți” melodramatice care apasă toate pedalele facil-conservatoare și care te fac să exclami din rărunchi la final: bieții oameni, ce-au pățit!

Recomandări

Sondaj Verifield la comanda lui Nicușor Dan. George Simion rămâne favorit, surpriză uriașă pe locul 2

Copilăria e o industrie care presupune nu doar miliarde din țoale, tehnologie etc. Ci și „investiții” de calitate, tot felul de meditații, tot felul de „parentinguri” la modă care se bazează, în general, pe compensarea vinei părintelui că n-are prea mult timp să stea cu progenitura.

Lumea se uită la cazurile cele mai stridente precum tâmpeniile debitate de frații Tate sau la înțelepciunea tuturor interlopilor. Ăștia sunt capăt de linie. Sigur că am văzut la țară încă din clasele a cincea, a șasea că frații Tate sunt mai cunoscuți decât Einstein. Dar soluțiile găsite sunt întotdeauna ridicole – le luăm telefonul sau facem super-training să-i învățăm ce trebuie să faci cu telefonul.

Era zicala cu „e nevoie de tot satul ca să crești un copil”. Eu aș transforma-o în „e nevoie de tot statul ca să crești ca lumea un copil”.

Daniel David, ministrul educației, face și el turul internetului cu rezultatele unui studiu care arată că un copil care n-are acces 2-4 ore la telefon „pierde avantaje competitive”. Eu zic că și în această abordare a „competiției” stă o destul de mare problemă. La noi, competiția între copii pe școli bune e nebunească. Credeți că avem copii mai doritori de performanță decât în alte țări? Nu, dar la noi copiii din clasele de mijloc sunt mai clar orientați către competiție nebună și dat din coate, pentru că resursele sunt puține. Pe mulți asta îi și obosește teribil. Anul ăsta predau la un liceu de top, copiii sunt foarte buni, dar la 15-16 ani sunt epuizați de „ideea de competiție”.

Recomandări

Două dosare penale după ce jandarmii din Vaslui au spart petrecerea polițiștilor din clubul unui „cunoscut consumator de droguri”

Nu e nicio surpriză, și sistemul arată precum societatea, unde resursele sunt mai puține bătălia e mai fără milă. Dacă elevii provin din mediile sărace, și ei simt competiția, dar ceilalți au grijă să le transmită că au pierdut-o deja. Am văzut zeci de părinți cum descurajau direct sau indirect copiii să învețe, prin școli rurale. O făceau pentru că „planul” lor e unul cu adevărat infantil: să fenteze sistemul, să facă o combinație.

Ce am văzut în filmul britanic este o școală cu elevi puși mereu pe harță. Avem și noi. În unele locuri se pierde controlul, dar din motive simple: tinerii aceia nu văd niciun viitor legat de școală. Mai mult, totul în jur „se vinde” ca o competiția de pumni, mușchi, corpuri de vânzare sau de bătaie. Cine a investit să prezinte alternative?

Așadar, copiii noștri sunt fie supuși unei presiuni imense. O imensă populație școlară se uită derutată în jur și nu vede nicio rezolvare: nu aud în jur decât de „antreprenoriat”, de parcă n-ar ști că asta e o vrăjeală dacă nu ai deja bani și sprijin din familie. Să ieși antreprenor din nimic, asta e cu adevărat excepțional – ratele sunt de câteva zecimi de procent. Dar statul român investește aiurea în tot felul de traininguri, educații financiare care ar trebui, cică, să scoată milioane din sărăcie.  

Recomandări

Verdictul istoric împotriva lui Le Pen provoacă un cutremur politic în Franța. Stânga, acuzată de complot. Reacții internaționale

Lupta dintre gândirea interlopă a fraților Tate și gândirea evoluată, tolerantă, este de fapt lupta între elite care și-au făcut banii în zona sălbatică a societății și cei care sunt „integrați” cât de cât într-o piață dură.

Esența gândirii interlope e să găsească recruți, să-i atragă, să-i transforme în angajați-sclavi. Rețelele de socializare sunt perfecte la asta. Și, desigur, sunt făcute de elitele IT-ului. Ce combinație mai stranie, dar logică în același timp, decât Elon Musk sau Peter Thiel, situați fix între evoluție tehnologică și folosirea inovațiilor la obținerea unor bani murdari din tabloidizare extremă și gunoi feudal?

Și uite așa, copii au două căi: fie înțeleg că faci multe clickuri dacă înjuri public femeile, fie înțeleg că poți avea un job bun și civilizat dacă vorbești atent și moderat. Amândouă atitudinile au la rădăcină un oportunism teribil cu care îi creștem, puțini înțeleg nevoia profundă, reală, de eliminare a misoginiei din viața publică; nu înțeleg decât dacă e implicat și vreun „profit” de pe urma acestei atitudini.

Ce nu înțelegem din telefon?

Statul pe telefon poate fi util, poți învăța lucruri extraordinare. Dar ca să înveți trebuie să ai o infrastructură care să te inițieze. Altfel, telefonul va fi folosit pentru tot soiul de fantasme, cum ar fi că poți să te faci de râs pe bani.

Ce nu înțeleg părinții e că atunci când lasă copilul pe o rețea de socializare, îl lasă singur într-o imensă construcție privată care e aproape fără reguli. Facebook, Twitter, TikTok sunt mașinării de produs bani și copiii zburdă pe acolo pentru că alte spații publice virtuale nu au. E ca și cum i-am arunca pe o stradă plină de cazinouri și le-am spune să nu intre. Deci problema e tot la adulți: spațiul nostru public e de fapt privat. Problema nu e că ne întâlnim virtual, ci că virtualul e businessul unuia sau altuia.

Așadar, nici nu poți scoate copilul din lumea virtuală, că obții un alt tip de inadaptat. Iar în telefoane zace o junglă care copiază viața adulților în variante caricaturale și nocive. Băieții care urăsc fetele sunt cei care produc bani cu ura lor pentru mari companii private. Bullyingul, hărțuirea produc bani. Pentru noi, restul, rămâne partea neplăcută, aia cu „morala”.

Filmul „Adolescence” duce la extrem alienarea adolescenților, la crimă. Și are un soi de morală subterană: oamenii ăștia buni și muncitori au crescut fără să vrea un monstru. O fi de la frații Tate, de la indiferența tatălui, de la telefon? Furia distrugătoare a acelui băiat ar proveni din „misoginism radicalizat”, au etichetat unii. Echivalarea misoginiei cu terorismul este plină de capcane deloc plăcute. Pentru că misoginia vine din lipsă de educație sau din educații alternative greșite. Acolo unde ai un stat care te lasă să te educi „alternativ” cu Google, vei avea inevitabil și misoginism radicalizat ca la frații Tate. Dar situația nu e iremediabilă. Și, mai ales, n-ar trebui să ducă la un soi de izolare strategică a misoginiei pentru că o să ajungi să izolezi milioane care oricum sunt refuzate de la integrare încă din clasele mici.

Și ar mai fi ceva de spus. Entuziasmul față de „Adolescence” arată și infantilizarea adulților într-o oarecare măsură: nu mai sunt capabili să accepte că pre-adolescenții pot fi răi, că pot comite fapte grave și că sunt responsabili într-o măsură. Și aici se combină „familia tradițională” cu diverse trenduri de parenting „eliberate în conștiință”. Am văzut de prea multe ori părinți care nu acceptă că le pot greși copii, am văzut de prea multe ori filozofia „noi și ai noștri, restul să moară”. O fi și aici o problemă, în acest individualism „radicalizat”.

Foto: Hepta

Urmărește-ne pe Google News