Noi nu ne cunoaștem țara în care trăim. Din ce este construită filosofia lui Călin Georgescu

Doar România părea că mimează „normalitatea” – oricum noi suntem mereu defazați cu câțiva ani buni.

Știam de creștere rapid dar, să fiu sincer, nu credeam să fie de peste 13%, ceea ce era deja mult.

Ziceam: Să vină „ciuma roșie” să ne salveze.

Cum spun de mult timp: noi nu ne cunoaștem țara în care trăim.

În plină pandemie am umblat prin câteva orașe mici din Moldova. Când totul era închis am descoperit zone urbane periferice care nu se supuneau legii, carantinei instaurate. 

Inițial am crezut că e vorba de neîncrederea în virus. Dar acolo era profund altceva. Era o formă de revoltă, de nesupunere față de stat, instituțiile lui. Ei se considerau o populație abandonată: 30 de ani unde ai fost? De ce ne-am supune unui stat care ne-a abandonat? Veniți acum să ne dați comenzi? Nu avem nicio obligație față de voi – contractul nostru social e terminat. Legile voastre funcționează în centru – aici, în periferie noi cum ne-am descurcat 30 de ani, ne descurcăm și mai departe.

Practic era o formă de revoltă și nesupunere cu rădăcini adânci în ‘90.
Anii ‘90 și tot ce a urmat au adus multă frustrare, umilință, inechitate și nedreptate. Toate astea au fost semănate și ele au crescut. 

Recomandări

Peste 4 ore a așteptat o mamă cu un copil, la un spital din București, pentru o urgență medicală, noaptea. „Pe ce se duc banii noștri?”

Asta se vede și mai tare în emigrație – că e o pastilă intensă. De asta ei votează cu furie: supuși unui duble agresiuni sociale și politice. Umiliți și acasă și afară. E greu să trăiești înfrângerea și umilința constant cu rădăcini sociale, politice și economice.

Prea mulți au pierdut – prea puțini au câștigat: distribuția a fost total defectă.

În ultima mea carte care dedicată anilor ‘90 – Generația canibală – am scris mai întâi finalul. El spune că tot ce am semănat în anii ‘90 nu are cum să se termine bine: toată inechitatea, toată nedreptatea și umilința care s-a abătut asupra Estului va duce la o revanșă violentă și la o canibalizare totală.

Nu știam în ce formă se va întâmpla asta exact dar toate datele asta arătau. Și totul a început în valuri – din Ungaria și Polonia până în Rusia și Ucraina se văd aceste lucruri.

Oamenii au adunat multă frustrare, au tăcut pentru că nu e bine să spui ce te doare, oamenii suportă mai ușor egalitatea în sărăcie decât inegalitatea și inechitatea în bogăție. Mai degrabă inegalitate, că bogăția nu se face prin muncă. Prin muncă cinstită se face maxim infarct la timp. Iar umilința sistemică a fost terifiantă.

Scriu constat despre asta mai bine de 10 ani. Nu are cum să se termine bine. Oamenii se vor răzbuna cu prima ocazie – și o vor face violent.

Ce vedem acum eu cred că e doar începutul. Chiar dacă noul candidat venit parcă din „epoca de aur” – Interbelicul nostru de aur, visul nostru se îndeplinește – nu va trece, problema rămâne. Ea are rădăcini adânci în ‘90, continuate cu eficiență din anii 2000 încoace. Cauzele sunt sociale și economice care au produs multă umilință și inechitate.

Și acum să vină „ciuma roșie” să ne salveze. O va face? Poate o va face dar doar pentru o iarnă…

Și a venit CCR care aruncă totul în aer și ne arată un stat falimentar.

La Chișinău toți ne întreabă – cine e Călin Georgescu. Amicul Ștefan Baghiu, unul dintre cei mai străluciți tineri cercetători de la Universitatea Blaga de la Sibiu face o mică analiză a genealogiei acestui personaj. Cu permisiunea lui vă prezint aici.

Recomandări

Ordonanța „trenuleț”, publicată de Ministerul Finanțelor. Măsurile ce vor fi adoptate de Guvern pentru 2025

Din ce este produsă gândirea lui Călin Georgescu – de Ștefan Baghiu

Călin Georgescu pare, în toate reprezentările media, un idiot și un incult. Pentru că are conspirații concrete (plasticul are microcipuri, apa are informație, Eminescu a fost omorât pentru că era periculos pentru politicieni etc.), e ușor să îl scoți așa în față, pur și simplu lăsându-l să vorbească. Ce e mai complicat însă e să îi decodezi întreaga ideologie, să explici de unde vine și care e formatul ei, prins în schele construite de Gurdjieff, John Lennon, Mircea Malița, Baudrillard etc. El vorbește ca un filozof pentru că știe cum vorbește un filozof, spre deosebire de orice alt om politic. Pe scurt, ca să glumim cinic, așa arată un filozof al mulțimii în România de azi.

În documentarul Recorder am fost șocat, de exemplu, să văd că unele lucruri extrem de importante pentru înțelegerea profilului și ascensiunii lui sunt lăsate în aer după ce sunt menționate: legătura cu Mircea Malița (care e descris drept „politician”), apartenența la Clubul de la Roma (care e descris drept o organizație „creată în anii ‘90” – fals, adevărat doar pentru ceva concretizare românească). 

E necesar, cred, să ne uităm la faptul că figuri precum Călin Georgescu sunt mult mai postmoderne, deși par pur și simplu premoderne sau antimoderne în discurs. Aș merge pe explicarea a trei paliere: futurologia, protocronismul și descreșterea. El face, de altfel, într-o conferință de la Timișoara, o analiză extrem de non-paranoică în care spune: „la orice conferință despre dezvoltare durabilă nu se vorbește despre asta, finalul este unul singur: cum creștem consumul și gala dinner”. 

Recomandări

Un avion de pasageri s-a prăbușit în Coreea de Sud și s-a lovit de un zid. O explozie la unul dintre motoare, surprinsă de un martor

Lumea nu vrea să vorbească despre adevăratele probleme, pare să spună, vă ia ochii cu nimicuri. Și are dreptate: mare parte din discuțiile importante pentru dezvoltarea și creșterea lumii au fost abandonate de politicieni. El le ia și face o supă creștinopată, dacopată și etnicistă din ele.

În legătură cu Mircea Malița, ce trebuie știut e că înainte de a fi politician, ca importanță în biografia lui, Mircea Malița a fost unul din pionierii futurologiei românești. Futurologia (știința cunoașterii viitorului) apare la noi la finalul anilor ‘60 și se află în dialog constant cu teoriile occidentale și sovietice despre viitor. Este folosită la nivel oficial de Ceaușescu pentru a legitima ideologic viitorul comunist (anul 2000 e o obsesie, pe urme vestice) și pentru a construi pragmatic institute de prognoză economică și socială. 

Sunt foarte performante, iar în 1972 România găzduiește marea conferință internațională de studii ale viitorului. Futurologii noștri cunosc bine discuții despre cibernetică, societate postindustrială și „șocurile viitorului”, adică Norbert Wiener, Daniel Bell, Alvin Toffler. 

Călin Georgescu vine din aceste discuții – pe care, din câte se vede, le-a preluat din discuțiile cu Malița și alții mai mult decât le-a citit – și le combină cu protocronismul anilor ‘70-80. Dar pericolul mare aici este că el înțelege totuși niște lucruri extrem de nișate despre „postindustrialism” și le aduce în fața oamenilor după ce ele au ieșit din mainstream (dacă au fost vreodată). Din acest punct de vedere, CG aduce bibliografie nouă publicului, spune lucruri noi. Din păcate niciun alt lider politic, oricât se va strădui să citească, nu va putea face asta. Pentru că prezidențiabilii sunt eminamente inculți teoretic și filozofic, depășiți de un semidoct care măcar s-a aflat în preajma unei bibliografii complexe pe care acum o manipulează cum are chef tocmai pentru că nimeni nu o știe.

În legătură cu protocronismul, Călin Georgescu face ceva ce a făcut dintotdeauna mișcarea protocronistă. Mișcarea apare în anii ‘70 cu Edgar Papu și două grupări (Săptămâna și Luceafărul) și este, la început, o mișcare antisincronistă – se opune înțelegerii culturale a lui Eugen Lovinescu. Dacă Lovinescu credea despre cultura română că trebuie să recupereze decalajele față de culturile occidentale prin „arderea etapelor”, Papu zicea că românii oricum au inventat ei de fapt lucrurile alea primii. 

Protocronismul e o manie culturală care vine dintr-un complex cultural și care spune că un popor a inventat mai multe decât a făcut-o de fapt, că are o civilizație mai veche decât cea pe care o are. România e o țară nouă, tânără, industrializată și alfabetizată târziu în modernitate. Mai mult, trecutul ei e și mai complicat, are limbă scrisă doar de 500 și ceva de ani. 

Dar faptul că astăzi copiii nu învață aceste decalaje, nu studiază transnațional fenomenele culturale sau nu fac deloc istoria culturii pică pe un public general care poate crede orice. Ca în bancul ăla: grecii găsesc cupru și zic „noi, aheii, aveam cablu”, italienii găsesc sticlă și zic „noi, romanii aveam fibră optică”, românii nu găsesc nimic și zic „noi, dacii, aveam wireless”.

În fine, partea de decreștere – care cred că e cea mai importantă. Discuțiile Clubului de la Roma – înființat în anii ‘60, odată cu ascensiunea futurologiei – s-au fondat pe o broșură care se numea „Limitele creșterii” și care era o analiză critică a felului în care capitalismul aduce „creștere infinită” într-o „lume finită de resurse”. Evident, rapoartele clubului internațional au fost foarte bine preluate în comunism, tocmai pentru că comunismul simțea că are un upperhand în fața țărilor capitaliste: putea să raționalizeze resurse mai bine, căci deja o făcea. 

Călin Georgescu aduce în interiorul protocronismului și futurologiei ceva ce era deja acolo: discuția despre limitele creșterii. Ei bine, el o activează aici ca nostalgie într-o lume în care „creșterea infinită” este responsabilă de toate problemele, de la inegalitate la ecologie.

De asta e foarte periculos, introduce cea mai coerentă și sistematică critică a capitalismului în interiorul unui creuzet neolegionar de referințe creștine. Welcome to his bibliography. Aici e adevăratul postmodernism, sincer.

Foto: Inquam Photos / Octav Ganea

Urmărește-ne pe Google News