La vârsta ta, este firesc ca o nouă problemă să-ți sape mai adânc în creier și să-ți adâncească psihoza. Bine că poți să numești problema: spitalul. Mai mult, poți să detaliezi: la viitoarea ta internare într-un spital românesc, cum vei ieși de-acolo – a) cu picioarele înainte, b) băgat în sac de plastic, c) cu infecție nosocomială, d) cu mințile spulberate, e) carbonizat?
Altă variantă nu-ți vine în minte. Ar mai exista și varianta: f) sănătos. Dar cum să ieși sănătos dintr-un spital românesc? O iluzie. Nici dacă ar exista o casă de pariuri, deschisă la Ministerul Sănătății, nu ți-ai pune banii pe varianta f) sănătos! Cum să pariezi pe asta, după ce-ai suferit cu ai tăi prin spitale, înainte de pandemie, ce noroc au avut că s-au prăpădit până-n pandemie, i-ai putut îngropa în tihnă, creștinește!
N-are rost să-ți amintești chinul, șpăgile pe care le-ai dat, orele de așteptare la ușile medicilor, umilințele prin care ai trecut alături de bolnavii tăi. Acum, e rândul tău, mai devreme sau mai târziu, să ajungi într-un spital din România, psihoza se adâncește, ai deja o vârstă la care drumuri către spital sunt mult mai plauzibile decât o drumeție pe Jepii Mari. (E un exemplu cam deplasat, dar nu mai ești tânăr, să-ți fie clar!)
Cum ai putea să te pregătești pentru viitoarea ta ieșire dintr-un spital românesc? Nu internarea contează, ci externarea! Amintește-ți ceva frumos despre prima și singura ta internare într-un spital românesc! Ca să prinzi curaj, ca să-ți domolești psihoza cu infectații și carbonizații zilelor noastre, ca să pari un pacient normal într-un sistem medical mutilat. Amintește-ți!
Într-o dimineață de iulie a anului 1981, 81, nu 91, 81!, am plecat de-acasă ca să mă internez. Bietul tata dorea să mă angajez picolo la restaurantul Pescarul de pe faleza Dunării, dar m-am dus să mă internez, pentru că mă durea în partea dreaptă, mă durea rău când jucam tenis, bine că nu mă apucase vreo criză în zilele în care dădusem admiterea la Facultatea de Mecanică, secția TCM. Ai mei au avut încredere unde mă duc singur, pentru că aveau încredere în sistemul medical de atunci. Era 81!
La Urgențe m-a consultat un medic tânăr (probabil rezident) și mi-a spus că am apendicită. Mi-a făcut internarea la chirurgie. Am nimerit într-un salon cu trei bărbați: un bătrân cu un picior înnegrit, nu se putea mișca, pentru că avea deja un picior amputat din cauza arteritei, un tânăr sudor în șantierul naval, abia însurat, care fusese diagnosticat cu hernie, și Cavadia, proaspăt pensionar, verde la minte și vorbăreț, n-am aflat de ce era internat (cancer?), care ne ținea discursuri despre puterea și vitejia dacilor, toți suntem urmașii dacilor, numai tu, Petrică, parcă ai ceva sânge de roman, te recunosc după nas!
Mi-a plăcut numele Cavadia pe care deja îl întâlnisem la personajul lui Constantin Țoiu, în romanul „Galeria cu viță sălbatică”. Toți trei povesteau cu pasiune scene de sex pe care le-au avut, bătrânul cu piciorul vânăt și Cavadia, la timpul trecut, proaspătul însurățel, la timpul prezent. Eu ascultam atent poveștile lor, n-aveam ce să povestesc.
Am fost operat la două zile de la internare, timp în care biata mama a venit să mă vadă, mă găsise în ditamai spitalul. Spitalul era mândria orașului, mândria oamenilor muncii, mândria socialismului. (Eu am avut norocul să fiu pacient într-un spital nou în România, deși fusese inaugurat de vreo șapte ani.) Probabil, mama l-a căutat pe chirurg ca să-i dea plicul. (Dar să nu vorbesc cu păcat, poate nu i-a dat!) Nu mi-a adus nici pansamente, nici feșe, nici medicamente, nici măcar ceai. Spitalul avea de toate ca să fiu operat.
În dimineața programării, ne-au adunat vreo cinci pacienți într-o cameră de așteptare, cu operații ușoare, printre care tânărul sudor, și am intrat pe rând în sala de operații. Se opera ca pe bandă, ca în combinatul siderurgic. M-au anesteziat rahidian, dar n-au avut răbdare să aștepte ca anestezia să-și facă efectul și chirurgul m-a tăiat, am urlat și am sărit… Stai liniștit, nu te doare, nu-i așa? – a strigat chirurgul. Ba mă doare, mă doare tare! – m-am plâns. Nu m-a crezut. A continuat. Tremuram de durere. Într-un târziu, mi-au făcut o anestezie locală și n-am mai simțit nimic, nici când m-au cusut. M-au dus în salon pe targă și m-au avertizat să nu-mi mișc capul. Nu l-am mișcat. În timpul nopții, când m-am dus la WC, m-a cuprins o amețeală și mintea mi-a căzut în întuneric. M-am trezit în pat, cu asistenta speriată și cu Cavadia la capul meu, șoptindu-mi: ești român, fiu de dac și de roman!
Am avut voie să-mi mișc capul. La două zile de la operație, bietul tata a intrat în salon și, fără să se intereseze cum mă simt (probabil știa), m-a anunțat, din al nouălea cer, că am intrat la TCM, fusese să vadă listele afișate la facultate, am un băiat inginer!, s-a lăudat colegilor mei de salon. Este fiu de roman! – a adăugat Cavadia.
Tata nu le-a dat de băut, era zgârcit. Când m-au externat, i-am strâns mâna bătrânului cu piciorul înnegrit, sudorul s-a prefăcut că doarme (probabil era deja invidios că sunt „intelectual”, vechea ură de clasă dintre muncitori și ingineri pe care aveam s-o cunosc mai târziu), iar Cavadia m-a bătut pe umăr: să nu mai calci pe-aici până ai să ajungi la anii mei, fiu de dac și de roman!
După zece zile de la externare, deja jucam tenis pe terenul din curtea școlii. Eram prea tânăr ca să bănuiesc ce va urma să trăiesc, în calitate de însoțitor, în spitalele din România…
La vârsta ta, această amintire nu are nicio valoare. Nu mai trăiește nimeni dintre ai tăi ca s-o confirme sau s-o contrazică. Îți amintești ce vrei, ăsta-i avantajul tău, dar n-o să-ți folosească la nimic pentru ce va urma, mai devreme sau mai târziu, la externarea ta dintr-un spital din România. Variantele rămân aceleași până la sfârșitul zilelor tale: a) cu picioarele înainte, b) în sac de plastic…
Foto: EPA