Inspecția Muncii ne furnizează date despre contractele part-time desființate și cele full-time nou înregistrate. Conform acestor date, imediat după intrarea în vigoare a Ordonanței de Urgență 16/2022, dispăruseră 130.000 de contracte part-time până la 2 august. Dar din aceste date nu reiese și nu știm ce s-a întâmplat cu contractele part-time care au fost desfăcute. Au fost ele transformate în contracte cu normă întreagă? Datele ne spun că tot în primele două zile ale intrării în vigoare a măsurii, 100.000 de noi contracte cu normă întreagă au fost înregistrate. Dar sunt ele, măcar o parte, foste contracte part-time? Asta nu știm.
Oare nu cumva o parte din cei ale căror contracte part-time au fost desfăcute acum muncesc la negru, fără nici o formă legală, caz în care măsura ar obține un efect total contrar celui preconizat? Nu putem exclude acest scenariu complet.
Cert e că la fel ca de atâtea ori, guvernanții emit acte legislative fără o analiză de impact, mânați de o singură preocupare – rezolvarea unei probleme de moment cu prețul unei potențiale sacrificări a viitorului.
Problema de moment pe care Guvernul vrea să o rezolve în acest caz este de a aduce bani în plus la buget. Vistieria statului sau foamea de bani, nu combatarea muncii informale este motivația din spatele acestei măsuri.
Vistieria statului chiar e o problemă uriașă, iar asta nu doar acum, când pericolul deficitului bugetar e iminent. Precaritatea fiscală e o problemă cronică și care s-a agravat în ultimii ani, stând la originea multor neajunsuri ale guvernării și societății. Pentru a-și onora contractul social cu propriii cetățeni, cărora le datorează sănătate, educație, infrastructură și multe alte bunuri și servicii publice, statul român trebuie să crească rata de colectare, care e printre cele mai mici din Uniunea Europeană, după cum știm.
Dar nu cu astfel de cârpeli pripite cum e supraimpozitarea contractelor cu normă parțială se rezolvă problema precarității fiscale. Este nevoie de o reformă fiscală amplă, care să plece de la două principii – eficiența și echitatea.
Este eficientă din punct de vedere fiscal supraimpozitarea contractelor part-time? Cu siguranță, prin comparație cu o măsură imperios necesară, care constă în eliminarea numeroaselor tratamente fiscale preferențiale, care văduvesc bugetul public de echivalentul a aproape 5% din PIB, supraimpozitarea e o nimica toată. Probabil statul va încasa ceva în plus la buget, dar cum numărul contractelor part-time în România e mic, nu ne putem aștepta la altceva decât la o creștere insignifiantă a veniturilor. Creștere făcută cu prețul sacrificării celui de-al doilea principiu, care ar trebui să fie un principiu călăuzitor al oricărei decizii în materie de fiscalitate – echitatea.
Pentru că măsura supraimpozitării contractelor part-time e profund injustă. E injustă pentru că lovește în cei mai vulnerabili dintre angajați, punându-le în cârcă o povară fiscală disproporționată. Să nu uităm că în România, sarcina fiscală cade exclusiv pe umerii angajatului din 2018, de când au fost transferate toate contribuțiile sociale și de sănătate de la angajator la angajat. Iar angajații part-time sunt una dintre categoriile cele mai vulnerabile de pe piața forței de muncă.
Sărăcia în muncă în rândul lucrătorilor part-time se ridica la aproape 65% în 2021, conform Eurostat, un procent fără egal în UE și cu mult peste media europeană (14%).
A fi angajat part-time în România te condamnă la o condiție la fel de precară precum e cea de șomer. Și e o condiție pe care marea majoritate a celor care au astfel de contracte nu o pot schimba și nu sunt responsabili de ea – procentul celor care muncesc involuntar cu normă parțială, pentru că nu au găsit un loc de muncă full-time, se ridică la 66% în 2021, tot conform Eurostat, de trei ori mai mult decât media europeană.
În timp ce protejează diverse categorii privilegiate prin tratamente fiscale preferențiale, cum ar fi scutirile, deducerile sau facilitățile fiscale, sub pretextul luptei împotriva muncii informale, statul român lovește în cei mai neajutorați dintre noi – angajații part-time.
Cum a fost decimată Inspecția Muncii
Și acum trebuie să ne punem întrebarea: oare chiar își dorește Guvernul să combată munca nedeclarată? Pentru că dacă chiar urmărește asta, are la dispoziție o instituție numită Inspecția Muncii. O instituție care are printre activitățile sale controale care urmăresc depistarea muncii nedeclarate. Doar că, deloc surprinzător, această instituție, cu un rol-cheie în respectarea legislației muncii și protecția salariaților, a fost decimată constant și sigur.
Rapoartele anuale ale Inspecției Muncii ne arată o scădere continuă a numărului de inspectori de muncă. În doar 10 ani, din 2010 în 2020, numărul inspectorilor de muncă s-a înjumătățit, scăzând de la 2.967 la 1469. Invariabil și foarte predictibil, și numărul controalelor pentru combaterea muncii nedeclarate a scăzut – de la 109.349 de controale în 2010 la 61.230 în 2020. Așa da luptă cu munca nedeclarată!
Sigur că numărul de inspectori și de controale nu e singurul indicator al eficienței unei instituții, dar e totuși un indicator important. În loc să potențeze instituțiile însărcinate cu combaterea muncii la negru și a evaziunii fiscale, Guvernul încearcă să rezolve problema muncii nedeclarate prin măsuri fiscale nedrepte, care lovesc în cei mai vulnerabili angajați.
Supraimpozitarea contractelor part-time e un semn al impotenței statului român în materie de control și verificare, dar și un semnal alarmant al inechității cu care își tratează propriii cetățeni, protejând leii și vânând cățeii.
Foto: Hepta
IulianS • 09.08.2022, 13:07
Asta e cea mai buna dovada de incompetenta si rea credinta. Nefiind un stare sa taxeze baze impozabile existente (contrabanda de la granite, externalizarea artificiala a profiturilor, etc.), baietii inventeaza unele inexistente de genul « muncesti 2 ore, platesti pentru 8 ». Atat pot ei…