În stilul său depresiv până dincolo de limitele suportabile, adeseori, Bacovia spunea despre România că ar fi o țară tristă, dar plină de umor. Mi s-a părut, mereu, o găselniță eliberatoare, deși am evitat să aprofundez motivele care l-au împins pe poet înspre o asemenea concluzie. Am preferat să văd în verdictul său partea luminoasă, în care umorul este, totuși, un colac de salvare.

„Moravurile se îndreaptă prin râs”

Doar că nu numai în România, ci în întreaga noastră lume din ce în ce mai corectă din punct de vedere politic umorul este o specia amenințată cu dispariția.

Francezul Abbé Jean de Santeul încerca, în secolul al XVII-lea, să dea o definiție și un scop comediei, prin celebra sentință în latină „castigat ridendo mores” (moravurile se îndreaptă prin râs). Într-o epocă și într-o lume în care presa abia se întrezărea la orizont, rolul de câine de pază al societății revenea comediei, umorului, de la ireverențioasele reprezentații din bâlciuri până la satirele lui Molière. A existat chiar o îndelungată perioadă în care diplomații cei mai inteligenți și influenți foloseau umorul pentru a tranșa anumite probleme, lăsând răni adânci în orgolii gonflate, dar fără să provoace războaie. 

Războiul Rece  a făcut inutilă inteligența, de vreme ce diferendele diplomatice se tranșează de atunci încoace în funcție de numărul de focoase nucleare puse în balanță de o parte sau alta.

Inamicul public numărul unu

Exagerând, însă foarte puțin, s-a putea spune că epoca de aur a omenirii a fost aceea în care la umor încercai măcar să răspunzi tot cu umor, după posibilități, sau te descalificai. Astăzi nu mai este cazul. Când la umor se răspunde cu exlpozibili bine plasați și rafale de Kalașnikov, parcă-ți cam piere cheful să mai îndrepți moravurile prin râs. 

Se fac studii serioase despre umor, se scriu tomuri docte și teze de doctorat, așa că nu-mi propun ca printr-un articol de ziar să aduc vreo contribuție, nici măcar minoră, la studiul științific al umorului. 

Nu ofer soluții, nu propun proiecte de salvare a umorului la nivel local sau planetar, nu fac nimic altceva decât să înșir câteva constatări amare.

Milioanele de cuvinte care s-au scris în ultimele două săptămâni despre filmul Dont Look Up și, mai ales, îndârjirea pusă de toate taberele în tratarea subiectului sunt dovada cum nu se poate mai clară că satira este din ce în ce mai mult percepută ca un inamic public. 

Unii ar vrea să folosească filmul pe post de ciomag pe care să-l folosească pentru a împrăștia pe pereți creierii adversarilor ideologici, alții aproape că cer activarea tuturor rachetelor ofensive și defensive pe care le are omenirea pentru a da jos acest film abominabil. Nu s- ajuns ușor la această scindare a societății provocată de o satiră, dar fix în punctul acesta suntem.

Decăderea comediei

Unul dintre motivele principale pentru care umorul sau măcar tentativa de umor au ajuns să fie percepute drept agresori atât de periculoși este că de cel puțin două decenii Hollywood-ul, care dă tonul în industria mondială a divertismentului, se chinuie din răsputeri să castreze umorul, să-i taie definitiv exact componenta esențială, de îndreptător al moravurilor. Și este cumva normal. 

În lumea corectitudinii politice împinse la extrem, toate moravurile sunt bune, toate trebuie neapărat acceptate, așadar nu mai este nimic de îndreptat. Există o justificare și trebuie să existe înțelegere și compasiune pentru orice tip de comportament, oricât de deviant ar fi acesta. Iar dacă umorul își pierde menirea de sanitar al societății, nu-i mai rămâne decât scopul de scoate bani din buzunarele spectatorilor, făcându-i să râdă dar fără a-i deranja. Așa se face că cel mai apreciat comic al Hollywood-ului în acest moment este Adam Sandler, plătit fabulos pentru niște filme al căror nivel de sofisticare nu se ridică deasupra celui al glumelor din epoca de piatră. 

Box-office-ul ne arată destul de clar ce-i amuză pe oameni în acest început de mileniu: scobitul în nas sau în fund, râgâitul ridicat la rang de artă, piedicile și, în general, tipul de glume fizice care nu ridică probleme morale de nici un fel. Așa cum în filmele mai vechi ale lui Stallone și Schwarzenegger numărul morților creștea de la sequel la sequel, o comedie contemporană de la Hollywood e mai apreciată pe măsură ce sporește numărul flatulențelor introduse în scenariu.

Din acest punct de vedere, cu toate tușele sale groase, Dont Look Up este la kilometri deasupra umorului grobian ce ne este servit, zi de zi, pe toate canalele posibile. Iar asta surprinde și chiar poate deranja grav, prin tulburarea unei stări de lucruri pe cale de a deveni universal acceptată. 

Atunci când este criticată cu mijloacele specifice ale umorului, prin împingere la absurd, implicarea din ce în ce mai grotescă a corporațiilor în hotărârea destinului omenirii, apar reacții de genul „Dar ce-i greșit în asta?”, „Oricum lucrurile așa stau, nu văd de ce s-ar schimba lucrurile” sau „E foarte bine ca deciziile să le ia corporațiile, pentru că statele oricum sunt ineficiente”. 

Când vezi că, totuși, satira (groasă, da, căci e nevoie de mult timp să reînvățăm finețea) încă mai funcționează și stârnește atâtea reacții, îți vine să strigi: „Continuați!”. Dar este un îndemn riscant, într-o societate din ce în ce mai narcisistă, în care umorul tinde să fie considerat a priori blasfemie, iar autorii de satire mai au puțin și vor fi arși pe rug în piețe publice, în aplauzele unanime ale rețelelor de socializare.

 
 

Urmărește-ne pe Google News